Mic experiment. Dat o căutare cu “sex” şi ales două titluri la întâmplare din cele câteva zeci de rezultate: Hot sex, de Tracey Cox şi Sexualitate şi putere în Roma Antică, de Paul Veyne. Sexul are o calitate specială: nu prea iese conform planului când eşti prea obsedat de el („lumea te simte că eşti disperat”, vorba reclamei pentru adolescenţi de la Sprite), nici când vorbeşti prea mult despre el.
Tracey Cox e un soi de sfaturile „cosmo” la puterea a 10-a. Totul se ştie, totul trebuie făcut cu rigurozitate, nu există nu se poate, trebuie să te dedici, să exersezi, să discuţi toată ziua cu partenerul şi toate vor merge uns. Pleci spre orgasm exact cum te înrolezi în Irak, spui adio lumii, îţi iei tubul de lubrifiant şi te arunci în acţiune. Cartea are meritul comic (involuntar) că vrea să inventarieze „toate” problemele sexuale şi le împarte frumos pe sexe şi pe capitolaşe. Din păcate scrie mare „SEX” pe copertă. Deci dacă eşti pudic, dar totuşi te interesează, ia-ţi şi o supracopertă sau ascunde cartea în Dilema.
Mult mai profitabilă e experienţa cu Paul Veyne. Deşi apare cuvântul „sexualitate” pe copertă, cartea e o serioasă colecţie de studii şi interviuri cu un istoric de mare calibru, expert în Roma Antică. Despre sexualitatea la romani se vorbeşte tangenţial, în câteva pasaje, altele sunt temele principale. Deci, pudici, încă o dată, n-aţi nimerit-o: toată lumea o să spună că citiţi despre sex, când voi citiţi chestii cu adevărat grele.
Veyne pune tot timpul în balans violenţa romanilor şi miturile despre civilizaţia lor. Şi nu se sfieşte să-l mai ia peste picior pe câte un „duios estet” precum Cicero, care punea să-i fie decapitaţi inamicii chiar sub ochii lui, sau pe câte un Seneca lucid, care critica spectatorul care îi adora pe gladiatori dar care nu pierdea el însuşi spectacolele cu pricina.
Dreptul roman e o moştenire vitală pentru omenire, dar Veyne încearcă să ne aducă puţin cu picioarele pe pământ. Romanii adorau circul. Actul de justiţie era un show în toată regula, cu târârea pârâtului de către păgubit în faţa judecătorului şi cu un întreg alai de martori drept garnitură. Dispreţuirea show-ului este un păcat de moarte: stoicul Thrsea a fost obligat să se sinucidă pe vremea lui Nero pentru că s-a închis în casă, refuzând să facă act de prezenţă la viaţa publică romană (adică să facă bani, să meargă la templu şi să meargă la teatru). Imperiul Roman este comparat de Veyne, şi nu pare că glumeşte prea tare, cu o imensă mafie siciliană: funcţionează caste, coduri de onoare, pedepsirea exemplară.
Luptele de gladiatori au fost la origine spectacole pricinuite de înmormântarea unor persoane importante. În unele culturi, erau ucişi şi servitorii împreună cu stăpânul. În altele, credincioşii celui mort luptau de disperare şi de durere şi, scrie Veyne, de aici a derivat încet-încet un obicei care avea să dureze jumătate de mileniu. Luptele s-au desprins încet de ceremonialul funerar şi au ajuns show cu moarte şi sânge, folosit mai ales în scop electoral. Erau mulţi cetăţeni liberi care intrau voluntar în jocul sângeros (împinşi de sărăcie, mai ales). Condamnaţii la moarte erau daţi pe mâna organizatorului luptelor (un nobil bogat sau împăratul, după caz) care îi omora după scenarii elaborate: erau aruncaţi la lei sau tigri să-i mănânce sau erau daţi pe mâna gladiatorilor profesionişti pentru torturi şi decapitări spectaculoase.
„Într-un cuvânt, sângele – ca şi sperma – stârneşte simţăminte ambivalente şi, în funcţie de contextul politic, cel care învinge este când atracţia, când repulsia. Sau mai degrabă ambele”. Paul Veyne compară situaţia luptelor de gladiatori (ca să nu ne-o luăm în cap cu prea mult umanitarism) cu prostituţia şi pornografia. Unii privim cu compasiune sau cu indignare fenomenul, alţii îl judecă drept firesc, dar cam toţi consumăm într-o formă sau alta pornografie. Mai pătrunzătoare e însă o altă observaţie: lumea de atunci considera mult mai nocive decât luptele de gladiatori piesele de teatru licenţioase (nişte glume cam plicticoase, după gustul de azi, spune istoricul). Dar ăsta e farmecul moraliştilor din toate timpurile: nu victimele interesează, ci efectul show-ului lor asupra (tele)spectatorului.
Cât despre orgii, sexualitate exhibiţionistă şi toate celelalte, poate doar în serialele „Roma” sau „Spartacus” de pe HBO. Romanii erau mult mai timizi decât credem, făceau sex cu lumina stinsă, nici măcar de tot dezbrăcaţi. Mai erau unii libertini care o făceau cu lampa aprinsă sub cearşaf. Dar cam atât. Pompeiul n-a fost decât „eventuala compensare a unor frustrări”.
Felul în care demitizează Veyne hiper-sexualitatea Imperiului Roman face toţi banii. Îţi dă o satisfacţie aparte, una despre care sexologii nu au de unde să ştie. Se numeşte răzbunare istorică, după atâta orgie romană cât ne-a fost dat să înghiţim prin filme şi cărţi de consum. E şi ăsta un orgasm.