Am descoperit o carte care probabil ar trebui citită deopotrivă de părinţi şi profesori, căci se adresează ambelor categorii: Şocul educaţiei. O nouă perspectivă asupra dezvoltării copiilor. Autorii Po Bronson şi Ashley Merryman pornesc demontând mituri asupra educaţiei care au funcţionat până acum. Veţi vedea de ce copiii au nevoie de pauze la şcoală şi în timp ce îşi fac temele, de ce e bine să îi lasaţi să coloreze vaca în verde şi de ce copilul trebuie să ştie că este unic şi diferit de ceilalţi, nu doar în privinţa culorii pielii, ci şi a comportamentului şi a modului de a 
acţiona/reacţiona în anumite situaţii. Cu alte cuvinte, trebuie să accepte diferenţa şi să nu reacţioneze agresiv când o întâlneşte.
Ce aţi răspunde voi la întrebarea: „Copilul tău minte?“. Probabil că veţi da un răspuns negativ, ferm. Dar adevărul demonstrat de cercetători este altul. E drept, extroverţii mint mai mult şi par mai convingători, dar introverţii sunt mai greu de depistat. Şi dacă până la vârsta de şapte ani un copil minte şi este crezut, atunci el va continua aşa, pentru că are o strategie câştigătoare şi e deja viciat. O perspectivă deloc veselă, dacă ne gândim la toate pericolele la care sunt expuşi cei mici şi la modul în care ei ar putea să ascundă o faptă rea.
Am mai aflat că în Statele Unite există teste speciale (Wechsler, Otis-Lennon, GRS, RIAS) aplicate copiilor pentru a determina parcursul şcolar şi nivelul de inteligenţă. Nu ştiu dacă le găsiţi pe web ori sunt aplicate doar de specialişti în psihologie şi neuroştiinţe, dar probabil sunteţi, la fel ca mine, curioşi să aflaţi nivelul juniorului.
Ca să mă întorc la demontarea miturilor, vă spun că inteligenţa emoţională este unul dintre ele. Nu trebuie să ai un EQ mare ca să reuşeşti la şcoală. La fel, ideea că extoverţii au rezultate şcolare mai bune, e falsă. După clasa a şasea, se pare că introverţii preiau conducerea, pentru tot restul vieţii. În plus, un test IQ relevant se face în jurul vârstei de l1-12 ani, pentru a lăsa timp de dezvoltare cortexului şi acumulării de oarecari cunoştinţe.
O altă temă delicată este cea legată de agresivitate şcolarilor şi preşcolarilor care urmăresc în mod frecvent emisiuni TV sau trăiesc într-un mediu familial conflictual. Aceşti copii dezvoltă reacţii agresive uneori inexplicabile faţă de colegii lor. Soluţia? Comunicarea şi implicarea tuturor părţilor în rezolvarea conflictului. Copilul agresiv înţelege că a făcut rău, iar cel agresat că nu trebuie să îi fie teamă şi nici să îl considere pe celălalt o ţintă a răzbunării sale ori un agresor permanent. Aici lucrurile trebuie cântărite cu mare atenţie, căci tonul face muzica. Părintele sau pedagogul care soluţionează conflictul trebuie să aibă o atitudine imparţială faţă de protagoniştii conflictului. Dacă arată vreo preferinţă, va crea fie un agresor permanent, fie un ranchiunos permanent.
Vă recomand Şocul educaţiei, e o carte din care părinţii disperaţi să performeze la job reducând din timpul petrecut în familie ar putea învăţa multe. La fel şi profesorii cu tendinţe părtinitoare.