adriana gionea | BookMag

Iranul care nu se vede la TV

Daniela Zeca ne prezintă un Iran mai puţin cunoscut. Nu-l vedem la ştirile despre arme nucleare, fundamentalişti, ameninţări teroriste sau ignoranţă. Este Iranul unde s-a păstrat una dintre cele mai vechi religii ale omenirii-Zoroastrismul (întemeiată de profetul Zarathustra) şi unde oamenii încă mai recită versurile marilor poeţi persani. Din păcate, mass-media, principala sursă de informare pentru mulţi, prezintă foarte puţine detalii referitoare la cultura persană, iar Iranul văzut de oamenii educaţi, toleranţi şi deschişi către alte civilizaţii a fost redus la tăcere şi transformat într-o lume paralelă, ascunsă printre ruinele unor vechi temple sau palate mute.

Șocantele mărturii ale unui copywriter în slujba războiului

Dacă ai citit înainte romanul Cosmopolis, Punctul Omega ţi se va părea o fereastră spre o lume tăcută, unde oraşele sunt lăsate în urmă, iar zgomotele încremenesc într-un relief plat, asemenea unui deşert infinit. În mijlocul deşertului, o casă în care îşi petrece ultimii ani profesorul Richard Elster, fost angajat al Pentagonului, care trebuia să îmbrace ororile războaielor în hainele domocraţiei.

Animalul inimii are dorințe grele, dar țeluri ușoare

Ţinutul secetos din sud a rămas în obrajii, în ochii Lolei. Este ţinutul unde numai pepenii şi duzii mai scot capul din ţărână. La oraş, Lola învaţă despre cât de grele sunt dorinţele, dar şi despre cât de usoare devin ţelurile. Şi mai află că are cele mai puţine rochii dintre toate colegele de cămin, iar preţul dresurilor subţiri ca un abur îi arată cum să-şi cârpească sumara cochetărie la glezne şi la pulpe, cu ojă. În mintea Lolei, atingerea scopurilor uşoare merita sacrificiile făcute pentru a învăţa limba rusă (în patru ani de facultate) şi răceala terorii comuniste, demonul hrăpăreţ ce înhaţă gândurile dezgheţate. La final, studenta vrea să revină în satul sarac alături de un partener educat, cu mâini curate şi cămăşile albe, un boier al uliţelor amărâte, în locuinţa căruia frizerul intră desculţ, lăsând glodul în prag.

Haruki Murakami şi deszăpezirea culturală

Întâlnirile cele mai simple, clădirile lipsite de o povară istorică, oamenii retraşi într-o singurătate apatică pot ascunde, de fapt, cele mai întunecate poveşti, deseori greu de pus în cuvinte. Hotelul Delfin din romanul Dans dans dans (apărut la Polirom) al scriitorului Haruki Murakami este un loc de graniţă, între vis şi realitate, un spaţiu al prevestirilor şi premoniţiilor, al pierderii şi regăsirii de sine.

Romanul-tarot

Milorad Pavic este recunoscut pentru structura inedită a romanelor sale imitând clepsidra, dicţionarul sau careul de cuvinte încrucişate. Pentru a scrie Ultima iubire la Ţarigrad. Îndreptar de ghicit s-a inspirat din simbolurile cărţilor de tarot. Fiecare capitol are denumirea unui astfel de simbol, fiind însoţit şi de un desen înfăţişând personajele apărute pe cărţile de tarot. Sunt personajele care le oferă un chip temerilor umane, refulate şi adăpostite în adâncul psihicului, fiind universal valabile, de unde şi convingerea (falsă) a oamenilor că nu pot fi minţiţi de ghicitoare, cărtile având întotdeauna dreptate. Pe fiecare astfel de carte sunt proiectate trăirile şi dramele umane, lăuntrice, iar interpretările ambigue nasc iluzia predicţiei adeverite peste ani.

Unde nu e suflet, vai de starletă!

Contrar aparenţelor, Snuff nu este un roman despre industria filmelor pentru adulţi, aşa cum nici Fight Club nu este un roman despre bătăi şi bătăuşi. Snuff este doar un alt roman despre lupta împotriva dezumanizării, în culisele meseriilor tabu. Chuck Palahniuk devine un reporter al patologiilor contemporane, deghizat în scriitor.

Viața într-o limuzină

Paradoxal, când începi să le ai pe toate, viaţa se rezumă la câteva bunuri. O maşină blindată, dotată cu noile tehnologii care îţi aduc informaţia în timp real, un bar plin de băuturi fine, menite să-ţi revigoreze corpul obosit, un aparat de monitorizat ritmul cardiac, dovada noului tip de ipohondrie care-i loveşte pe cei puternici, dar temători în faţa prăbuşirii închipuite, şi o banchetă confortabilă, unde stau toţi angajaţii geniali care pot cunoaşte secretele investiţiilor şi ale valutelor.

Cum e turcul e și venețianul

Dacă toate manualele de istorie ar fi scrise în stilul abordat de Orhan Pamuk, n-ar mai fi oameni care să nu pună măcar o cronică-două în coşul zilnic. Scriitorul turc ştie cum să îmbine datele furnizate de istorici, misterul, culoarea unei compoziţii dianamice, personajele memorabile şi aventurile, peste care presară binefacerile realismului magic şi ale reflectărilor îndelungi.

Don Juan-ul fără blazon, mai popular decât regele

Make love, not war! Acesta pare să fi fost dictonul care i-a ghidat tinereţea unui Don Juan în varianta lusitană, considerat a fi reincarnarea lui Dom Sebastiao, regele nesăbuit ucis în războiul împotriva maurilor. Spre deosebire de „strămoşul regal, de la care a împrumutat şi numele, protagonistul romanului era un altfel de conchistador. Nu s-a luptat cu niste păgâni rebeli sau cu fortăreţele îndepărtate. Inamicii lui au fost dintotdeauna pudoarea şi ezitarea fecioarelor îndărătnice. Punând faţă-n faţă imaginea unui rege din secolul al XVI-lea, cunoscut mai ales datorită abstinenţei şi dispreţului pentru farmecele prin care încercau

Tabuul, o rodie însângerată

Băieţii cuminţi ajung în rai. Băieţii condamnaţi pe nedrept se fac mari, scriu cartea propriei vieţi, fără a şti dacă va fi citită vreodată, apoi se întorc în livada plină de rodii, fructele căzute din paradis. Astfel îşi amintesc şi ultima clipă de fericire. O fericire simplă, aşa cum numai oamenii săraci din regiunile uitate de lume o mai pot aprecia. Personajul din romanul scris de Peter Hobbs trăieşte într-un mic sat din zona montană a Pakistanului. Îşi petrece ore întregi în livada familiei, micul său rai, încărcat de rodiile zemoase. Aceste fructe date-n pârg îi vor deveni singurul ceasornic până la vârsta de paisprezece ani, când va fi alungat din paradis, fără a i se zice şi de ce.

Când sentimentalii visători s-au întâlnit cu Boris Vian și Eliade

Le recomand Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero şi Leandru cititorilor îndrăgostiţi de proza lui Boris Vian. Ei vor putea regăsi în romanul scris de Milorad Pavic aceeaşi realitate ce se topeşte în visele cu tentă suprarealistă, miturile re-prelucrate într-un basm contemporan, decorurile banale care se dau la o parte, dintr-o dată, pentru a-i face loc unui spaţiu ireal, dar şi fragilitatea întâlnită la personajele din Spuma zilelor. Lui Milorad Pavic i s-a zis, de multe ori, scriitorul viselor. Niste vise în care lumea pare mult mai clară, iar personajele se pot scălda liniştite în propriile himere.

Francisca, un roman-document

Francisca anunţă, în anii ’60, cariera unui mare prozator. Nicolae Breban face parte din categoria scriitorilor ale căror mari opere sunt greu de povestit deoarece analiza psihologică, expresivitatea tăcerilor şi a monologului, schimbul de replici sau introspecţia conduc amploarea narativă spre un plan secund. Francisca este un roman ce are nevoie de un cititor meticulos, capabil să prelungească lectura până când fiecare scenă îşi epuizează înţelesurile. Multe pasaje îi dau impresia ca poate asista la un film în care multe scene au fost încetinite, iar cuvintele înlocuite de nesfârşitele tăceri apăsătoare.

Etichetă: adriana gionea