Pe măsură ce pătrunzi în biografia autorilor de literatură speculativă, încerci şi unele surprize în raport cu imaginea dedusă subiectiv din paginile semnate de ei. Apar, vreau să spun, diferenţe între portretul sugerat de operă şi cel rezultat din documentele de identitate proprii, completate cu tot ce pare să fi fost autoconstrucţie deliberată, în ton cu însăşi firea celui ajuns la un moment dat şi în postura de scriitor.
Am regăsit pe net un comentariu interesant la unul dintre romanele analizate cândva și de mine, pe când redactam o carte dedicată relației majore dintre H.G. Wells și utopia modernă – coloană vertebrală a construcției sale intelectuale. E corect spus l-am regăsit, întrucât îl ținusem minte de pe la începutul anului 2012, când Marian Truță și l-a plasat pe blogul personal.
Știu, un asemenea titlu vă trimite cu gândul la România social-politică a acestor ani. Dar, cum nu intenționez să mă transform peste noapte într-un analist de subiecte generale, mă voi rezuma la chestiunile aplicate ale acestei rubrici – bunăoară la relația, tot mai strânsă în ultimul timp, a SF-ului cu Internetul. Fiind un om poate nu atât de modă veche, cât de cultură ceva mai veche, mărturisesc că mi se strânge inima ori de câte ori văd că o publicație interesantă, bună de răsfoit și de citit pe îndelete, căreia poți chiar să-i miroși paginile abia ieșite de sub tipar, își încetează apariția în această formă clasică și trece exclusiv la varianta electronică.
Nu știu câți copii de astăzi își mai hrănesc fantezia vârstei cu basme populare. Copiii de odinioară, dintre care nu mă exclud, știau că „fătul cel frumos, prințul cu încărcătură „pozitivă, altfel zis eroică și morală, atunci când își încăleca armăsarul pentru a se lansa în aventură, trebuia să aibă neapărat un paloș atârnat la șold și să-l mânuiască iscusit în luptele lui cu zmeii, cu spânii, cu cotoroanțele, cu diverse alte întruchipări ale răului pe Pământ. Sau în lumile paralele, dacă firul poveștii îl conducea la un moment dat și pe alte tărâmuri. Pușcoacele, tunurile cu bilă de fontă și alte arme mai pretențioase vin abia prin trecerea la romanele cu pirați, unde și săbiile tradiționale rămân încă la mare cinste, spre a fi folosite după abordaj. În fine, despre alte categorii de armament copilul află de la televizor, fie din filmele istorice de război, fie din cele de science-fiction. Mai nou, și din jocurile pe computer.
M-am decis să intervin într-o discuție despre premiile care se acordă la noi pentru literatura SF. Preocuparea pentru acest subiect o cred permanentă, dar oarecum subterană, în mediul celor ce scriu asemenea literatură și al cititorilor ei. Din când în când, problema iese la suprafață, vehiculată de autorii și editorii genului, cum văd că fac Michael Haulică și Horia Nicola Ursu într-o apariție recentă din revista digitală Galileo. Și e bine că se întâmplă așa, ca să mai lămurim câte ceva în materie. Bineînțeles, exclud din principiu perspectiva unei lămuriri din categoria celor „ultime și definitive, fiindcă o asemenea pretenție i-ar umili pe toți cei care și-au mai pus chestiunea în decursul timpului, exprimând-o în termeni
Unul dintre reproșurile făcute de critica profesionistă personajelor din anticipația noastră mai veche a fost deplina lor pustietate sentimentală. În proza așa-zis realistă a anilor ’50 nu era nepotrivit ca tractoristul Vasilică din Rebra să-i facă ochi dulci mulgătoarei Măria lu’ Poenar, iar în finalul romanului, cu participarea întregului sat colectivizat, să asistăm la o nuntă folclorică, ba chiar și la nașterea vreunui copil. În SF-ul vremii, în schimb, relațiile amoroase – fie și platonice, ca între colegi de birou sau de astronavă – erau din principiu excluse, probabil din mai multe motive demne de luat în seamă. Unul trebuie să fi ținut de ideologie;
Nu e tocmai limpede cine construiește prejudecățile referitoare la genul nostru. Cu alte cuvinte, dacă ele au apărut ca un soi de produs folcloric, în spatele căruia trebuie văzută o masă anonimă de cititori, sau, dimpotrivă, sunt rezultatul limitărilor, comodității și chiar al ignoranței criticilor literari, toate acestea, spre a nu fi recunoscute public, secretând un justificat – pentru ei – complex de aroganță culturală. Fapt e că, indiferent de posibila lor origine, prejudecățile intră și în canonul critic, de unde impun judecăți aproximative, unele din start eronate, dar făcute să circule o vreme ca și cum ar fi îmbrățișat temeinic statutul definitivului.
N-am avea nicio șansă în studiul acestui fenomen pornind de la definițiile care dirijează noțiunile de clasic și clasicism spre antichitatea greco-latină. SF-ul reprezintă un fenomen modern, în ciuda pretențiilor unora de a-i afla rădăcinile la Platon, Aristofan, sau măcar în textele lui Lucian din Samosata. Putem căuta, însă, cu folos, un aspect clasic chiar în interiorul genului nostru, măcar pentru a înțelege o creștere istorică a conținutului acestuia din urmă, precum și caracteristicile sale actuale.
Nu de puține ori, în interviuri sau în articole, mai ales poeții noștri au tendința să afirme metaforic că „patria lor „e limba română. Dacă nu mă înșel, expresia a plecat de la Nichita Stănescu, dar a fost atât de des folosită vreme de vreo patru decenii, încât circulă ca banul cel bun, vorba cronicarului, pregătindu-se să intre în dicționarele de proverbe și înțelepciuni autohtone. Ea vrea să spună eventual că poezia e intraductibilă, ori măcar greu de transpus în altceva decât tiparele originale; că unele scăpărări izbucnite la contactul cuvintelor alese cu grijă nu mai pot fi re-create cu ușurință într-o altă limbă, iar traducătorul se dovedește a fi traditore chiar și atunci când, beneficiind de cultura limbilor străine, se întâmplă să fie autorul însuși.
În exegezele sale rezervate istoriei anticipației, Ion Hobana a fost întotdeauna preocupat de cronologia motivelor importante pentru domeniu, bucurându-se să găsească vreun text prin care acestea puteau fi „împinse în urmă cu ani sau decenii. În volume precum Science fiction, autori, cărți, idei (Editura Eminescu, 1983) și Literatura de anticipație, autori, cărți, idei (același proiect, aceeași editură, 1986, cu o schimbare de titlu semnificativă pentru felul cum ne trata cenzura epocii domeniul, în funcție de turnúri ideologice apărute peste noapte), autorul abordează, între alte subiecte, analiza detaliată a aspectelor morfologice sub care pot fi întâlniți, de-a lungul timpului, extratereștrii care ne populează ficțiunile. Studiul se numește Îngeri sau monștri? și fixează în acest raport antitetic atitudinile extreme din relația permisă de problema respectivă.
Întotdeauna a existat un SF cu miză modestă și presupun că și de acum înainte se va mai scrie așa ceva. Mai corect ar fi totuși să spun: a existat și un asemenea SF, fiindcă nu la el se reduce tot efortul genului. Odinioară s-a crezut că e destul să prinzi din zbor o idee cu aspect cvasi-anticipator și s-o pui în pagină, fie ca proiect povestit lejer, fie dezvoltat de niște personaje oarecare. Cunosc povestiri unde câinilor li se implantează organe fonatoare care să-i facă să poată vorbi omenește, electricitatea din atmosferă este captată ca energie ieftină pentru uz gospodăresc, prin spațiul cosmic circulă trenuri interplanetare, iar asteroizii cu diverse resurse minerale valoroase sunt captați prin câmpuri energetice și așezați cuminte pe Pământ.
Nu știu dacă astăzi, când aproape fiecare puștan are în buzunar un telefon mobil, așadar fără fir, se mai practică jocul acela în care un grup de copii stau fie în cerc, fie aliniați, iar cuvântul rostit de unul la urechea vecinului suferă, ajuns la capătul acelei mici adunări puse pe distracție, distorsiuni ce-l fac de nerecunoscut. Constat însă că „schema e regăsibilă uneori și la adulți, ba chiar și în activități dintre cele mai serioase îndeplinite de aceștia, acolo unde cuvântul și informația conținută în el ar trebui să circule mai departe fără modificări, fără alunecări de sens și falsificări produse de înțelegerea lui aproximativă, „după ureche.