Generaţia nouă de scriitori turci străbate o trezire. O trezire pe care ţi-o insuflă şi ţie, cititorului. Cu cât eşti mai blazat şi crezi că ai văzut multe în materie de literatură, cu atât turcii vin mai în forţă şi îţi dau lumea peste cap. Ei sunt o specie aparte, care văd şi scriu lucrurile altfel.
Piazza Bucarest (Polirom) este o carte complicată, foarte complicată, mai ales dacă o citești și ești român. Este o carte deranjantă, exact din același motiv. Cei care suferă de sindromul identificabilității, literare sau mai larg decât atât, vor avea însă de învățat din cartea danezului Grondahl. Perspectiva deloc obiectivă a nordicului asupra realităților noastre, trecute și contemporane, aduce ace în inimă.
Nu am mai citit de multă vreme o carte de 350 de pagini în numai două zile. Lumina dintre oceane (Polirom) nu este deloc o scriere uşor de suportat, din mai multe puncte de vedere, cu toate acestea totul curge, parţial din curiozitate faţă de povestea palpitantă şi controversată, parţial din darul autoarei de a înşira lucruri logice într-o formă frumoasă şi rotundă.
Pentru mine, literatura turcă in zilele noastre este un vas aurit în care mă tot afund. Surprizele plăcute, din genuri diferite, nu încetează să mă asalteze. Ultima descoperire se numeşte Hakan Bicakci. Iar cartea lui, Apartamentul, este leacul imaginativo-halucinogen cel mai bun, dacă ai chef să fugi dintr-o lume mai puţin reuşită într-una nebună, bolnavă şi fascinantă de tot. Este povestea unui tip care a lucrat în publicitate, care vrea să devină un mare compozitor şi pe care o boală mentală nenumită îl face să se izoleze, din apartament în apartament, nu că ar conta unde e lumea aceasta a lui. Contează doar că dispare controlul asupra realităţii, asupra propriei vieţi, aşa pierdută şi risipită cum e.
Turcii ştiu să scrie. Nu e o descoperire nouă. Trec cu lejeritate prin toate genurile, de la metale grele şi preţioase – vezi Elif Shafak – până la literatură aparent uşurică, precum această Dragostea e capcana diavolului de Hande Altayli.
Editura Allfa meşteşugeşte, prin colecţia Iubiri de altădată, o atmosferă care, cel puţin teoretic este, de multă vreme apusă. O parte din scriitorii spanioli ai secolului al XIX-lea sunt cuprinşi în culegerea de povestiri romantice sau doar amoroase, foarte diferite ca ton şi ca mesaj, surprinzând iubirea din toate colţurile ei frumoase, ciudate sau de-a dreptul bolnave şi transportând peste timp nuanţele şi dedesubturile unei epoci în care lucrurile se petreceau mai lent, mai inocent, mai implicat decât se petrec în ziua de azi.
Poate că volumul Cutia neagră al lui Amos Oz, scris în întregime în stil epistolar, nu vorbeşte numai despre acea femeie. Poate vorbeşte şi despre societatea israeliană, despre conflictele din regiune, despre geopolitică, despre lucruri atât de specifice încât noi, ca europeni, ori ne mirăm din cale-afară în faţa lor, ori tindem să le ignorăm în procesul lecturii, să le dăm afară din sistem ca un organism care trebuie să scape de ceea ce îl încurcă.
Peter Hobbs scrie în romanul În livadă, rândunicile atât de direct, încât te sperie. Nu există aluzii în curgerea cuvintelor, nu există confuzii şi încâlceli. Nu există trucuri literare de sporit tensiunea. Tensiunea, totuşi, este maximă. Pentru că se trage dintr-o poveste de dragoste care s-a terminat violent înainte de a începe. Povestea unui adolescent târât în închisoare şi chin fizic şi psihic fără sfârşit pentru că s-a îndrăgostit de fata cui nu trebuia.
Floarea pasiunii este o carte mică, subţire, fragilă. Este opera delicată şi parfumată a unei femei, cu un suflet eleno-italian, care a trăit acum un secol şi mai bine şi care a transpus pe hârtia vremii umbrele altor femei, intrându-le în gânduri şi în inimă.
Victoria – ironic nume! - este o fată care şi-a început şi şi-a trăit tânăra viaţă fără prea multă şansă. Este orfană, temătoare până la întâlnirea cu agresivitatea, nu îi plac oamenii şi nu are încredere în ei. Are însă încredere în plante, cărora le învaţă semnificaţia, ca un refugiu de pe lumea aceasta şi ca o îmbrăţişare a unei alte lumi, mute, variate, pe alocuri misterioase şi aproape nesfârşite. Vorbim despre Limbajul florilor, de Vanessa Diffenbaugh.
Înainte de toate, trebuie să fiţi atente la amănuntul următor: autoarea cărţii De-aş avea un soţ cât o muscă este turcoaică. Aşa că percepţia ei în legătură cu bărbaţii s-ar putea să fie puţin diferită de percepţia noastră, care ne dăm europence sută la sută.
Marele oraş Alexandria acoperă multe. Pribegi din toate colţurile Egiptului, bătrâni şi tineri, oameni pierduţi care doresc să se caute sau, dimpotrivă, să se piardă în marele oraş şi să nu se regăsească niciodată. Acolo, într-o Alexandrie care a cunoscut şi vremuri mai bune şi mai înfloritoare, există o pensiune, se cheamă Miramar. Iar la Miramar universul se clădeşte contondent şi colţuros, din puţine personaje, care mai de care mai deosebit de cel de lângă el, fiecare cu vârsta, cu nebunia, cu amintirile sale răscolitpare, cu perversităţile sau cu regretele lui.