Urâţii este prima carte a unei trilogii care face parte din literatura distopică. Dar la fel de bine ar putea fi un articol mai vast dintr-un ziar al vremurilor noastre. Pentru că tratează un subiect actual şi cât se poate de real. Frumuseţea perfectă versus urâţenia normalităţii. Societatea s-a defectat în urmă cu câteva zeci de ani, când a hotărât că numai femeile slabe, cu chip de înger drogat şi picioare străvezii sunt cele frumoase, singurele care merită atenţie, reginele lumii lor şi ale lumilor altora. Numai frumoşii au şanse la ce este mai bun, aparenţele contează într-o majoritate covârşitoare, dinlăuntrul nu mai contează, frumos sau urât, numai partea din afară, îngrijită, educată, cultivată cu grijă. Este primul impact pe care îl ai cu o persoană, ar fi bine să fie agreabil, nu e aşa? Urâtul trebuie înlăturat, ascuns, corectat.
Prima remarcă pe care o fac înainte de a scrie orice altceva despre această carte: acesta este cel mai ironic titlu pe care l-a avut vreodată vreun volum citit de mine, ba aş îndrăzni să spun că şi dintre cele necitite.
Destina nu este altceva decât o fantezie scrisă convingător. Ceea ce e mare lucru în cărţile literaturii zilelor noastre, care se întrec în amănunte impresionante şi exotice, dar care nu conţin echilibrul şi şarmul credibilităţii.
Ismail Kadare pare a fi un magician. Nu e prima oară când îmi dau seama de acest lucru, dar această senzaţie mi se accentuează şi îmi dă un sentiment foarte plăcut. Pe care vi-l doresc şi vouă, cât mai curând cu putinţă. Accidentul este o carte care începe cu sfârşitul. Povestea unei iubiri, înşirată şi zbuciumată pe mulţi ani, dintre doi emigranţi albanezi, Rovena şi Besfort.
De cîte ori v-ați uitat în oglindă și ați conchis că nu ați făcut nimic important cu viața voastră? Că ați eșuat, că sunteți ratații desăvârșiți, că nu sunteți mulțumiți de nici măcar cel mai mic aspect al existenței voastre? Că vă zbateți mai jos de mediocritate, că fiecare zi e un chin micuț, amplificat la infinit de scurgerea acestor zile?
Unii oameni își doresc să fie măreți. Este concluzia pe care a tras-o Shakespeare, împărțind relația muritorului cu măreția în trei direcții clare: „Some are born great, some achieve greatness and some have greatness thrust upon them. Teoretic, eroul cărții Cântarea asasinului are măreția ca bagaj genetic. Karsan Dargawalla este fiul unui lider spiritual indian, care păzește taine vechi de sute de ani. Practic însă, deși destinul său pare deja desenat pe hârtie grație moștenirii de familie, Karsan nu vrea să fie nimic mai mult decât un tânăr ca toți ceilalți tineri pe care îi vede în jurul său.
Pare deja evident că dacă fiecare om din lume s-ar apuca să scrie zilele acestea o carte cu vampiri, lupi, zâne bune/rele, nu contează, numai sexy să fie, cineva, de regulă un tânăr adult, tot o va citi. Este literatura adolescenților zilelor noastre și se ridică întrebarea ce va urma. Puștii răzvrătiți, supărați pe viață, ca Holden Caufield al lui J.D. Salinger, au experimentat la vremea lor, dar nu au experimentat suficient. Acum, dacă nu ți se permite să ai, în viața ta paralelă, de noapte aș spune, colți, gheare, aripi sau mustăți și blană, nu ai rezolvat nimic. Clișeele nu deranjează și de aceea probabil a apărut și Umbra nopții, scrisă de Andrea Cremer.
Până și cititorii atei sau agnostici își vor da seama că prima nuvelă a acestui volum, Abel Sanchez, este reeditarea modernă a istoriei biblice care îi are în centru pe Abel și Cain, primii frați ai lumii. Dar și cei dintâi care au creat relația criminal-victimă. În scrierea lui Miguel de Unamuno, maestrul cuvintelor rostite apăsat și dureros de sincer, e vorba de doi prieteni, frați sub aspect sufletesc. Dar chiar așa să stea lucrurile?
Juliette nu este o fată obișnuită de 17 ani. În primul rând, pentru că Juliette trăiește într-un univers distopic. Într-un univers care nu are nimic în comun cu lumea, bună sau rea, în care trăim noi astăzi. Într-un univers structurat altfel, cu o nouă putere mondială, care a pornit cu intenții dintre cele mai onorabile și a ajuns o organizație care uniformizează indivizii și le distruge miezul uman.
Hannah Baker are 16 ani. Avea 16 ani. E o vîrstă delicată, într-adevăr, cu planuri de viitor, dar şi cu fragilităţi specifice. Cu emoţii puternice. Cu gânduri extreme. Cu prieteni şi întâmplări pe care să le transformi în amintiri.
Italienilor le place amorul. De la Romeo şi Julieta încoace, ba chiar, dacă ne uităm mai în urmă, avem exemple şi mai vechi de atât. Le place să aibă aşa, un strop de spice mediteranean şi puţină tragedie. Cartea Simonei Sparaco, Lovebook, nu este o carte tragică. Mă rog, când un bărbat părăseşte o femeie tragedia rezultată depăşeşte tristeţea şi sentimentul de inutilitate date de cele Două Războaie Mondiale adunate. Aşa i se întâmplă şi eroinei noastre, Solidea, care, după 9 ani de relaţie, se trezeşte singură şi neconsolată, în favoarea unei noi iubiri, tapata iubitoare de câini ciobăneşti. Nu e vreo bătrânică expirată, dar faptul că Matteo a fost singura dragoste din viaţa ei până în acel moment o face să se simtă nepermis de singură, nesigură şi fără şanse de ieşire din starea de femeie părăsită.
Madison este o adolescentă de 13 ani care este convinsă că a murit după ce a făcut o supradoză de marijuana, substanţă care, printre altele, îi era oferită cu generozitate chiar de către părinţii ei. Iar Chuck Palahniuk este autorul lui Fight Club, care însă nu merită ţinut minte doar pentru asta.