Există două moduri de abordare a istoriei: unul care susține că personalitățile modelează lumea și istoria, altul care consideră că istoria se supune unor legi pe care nu le cunoaștem prea bine, iar aceste legi impun apariția, în momentele potrivite, ale unor personalități care sunt, de fapt, manifestarea tendințelor istorice ale momentului.
Anul trecut pe vremea asta deja citisem Sanctus și îmi plăcuse. Acum a venit rândul volumului doi al trilogiei, Cheia. A fost ca întâlnirea cu un amic zvăpăiat din copilărie. Știai unele lucruri despre el, pe altele le bănuiai, dar nu îți imaginai nici o clipă unde a putut să ajungă și ce mai are de gând pentru viitor.
Spaţiul livresc al unui anticariat vechi din Barcelona, un castel-închisoare pe culmile Montjuicului şi un loc incert şi plin de legende al Cimitirului Cărţilor Uitate adună în romanul Prizonierul cerului o sumă de poveşti care se identifică mai mult cu locurile în care se nasc decât cu oamenii care le poartă.
Ţinutul secetos din sud a rămas în obrajii, în ochii Lolei. Este ţinutul unde numai pepenii şi duzii mai scot capul din ţărână. La oraş, Lola învaţă despre cât de grele sunt dorinţele, dar şi despre cât de usoare devin ţelurile. Şi mai află că are cele mai puţine rochii dintre toate colegele de cămin, iar preţul dresurilor subţiri ca un abur îi arată cum să-şi cârpească sumara cochetărie la glezne şi la pulpe, cu ojă. În mintea Lolei, atingerea scopurilor uşoare merita sacrificiile făcute pentru a învăţa limba rusă (în patru ani de facultate) şi răceala terorii comuniste, demonul hrăpăreţ ce înhaţă gândurile dezgheţate. La final, studenta vrea să revină în satul sarac alături de un partener educat, cu mâini curate şi cămăşile albe, un boier al uliţelor amărâte, în locuinţa căruia frizerul intră desculţ, lăsând glodul în prag.
Charlotte, protagonista cărții Luxomania, este o publicitară care ajunge în lumea luxului. Până aici nimic rău, poate părea chiar un pas înainte. Lucrează într-un magazin vestit, Montezzo, aflat pe celebra Rue de Faubourg Saint-Honoré din Paris. Ce-și poate dori mai mult decât o atmosferă selectă, în care să fie înconjurată de haine frumoase și scumpe, de parfumuri alese și de bijuterii inaccesibile vulgului?
Într-un fel, Jhumpa Lahiri sau J-humps, cum i se mai spune, cu Pământ neîmblânzit mi-a amintit de Zadie Smith și Dinţi albi. Poate pentru că amândouă vorbesc despre diferenţele culturale și despre cum exilul (forţat sau voluntar) e mai greu de acceptat decît ne imaginăm.
Întâlnirile cele mai simple, clădirile lipsite de o povară istorică, oamenii retraşi într-o singurătate apatică pot ascunde, de fapt, cele mai întunecate poveşti, deseori greu de pus în cuvinte. Hotelul Delfin din romanul Dans dans dans (apărut la Polirom) al scriitorului Haruki Murakami este un loc de graniţă, între vis şi realitate, un spaţiu al prevestirilor şi premoniţiilor, al pierderii şi regăsirii de sine.
Aţi citit La Medeleni? Dacă ziceţi „nu, tind să nu vă cred, mai ales dacă sunteţi de gen feminin. Din copilărie. Amintiri scrisă de Radu Rosetti este un fel de La Medeleni, mult mai neromanţat decât opera lui Ionel Teodoreanu. Stă ca mărturie credibilă şi directă a unei epoci, jumătatea secolului XIX trăită în dulcea Moldovă, văzută şi povestită prin ochii unui copil. Nu prin ochii lui Nică a lui Ştefan a Petrei, e adevărat, ci prin ochii unui copil cu stare. Căci Radu Rosetti, înainte de a fi scriitor, istoric, genealogist şi politician, a fost copil. Odrasla unor oameni cu stare – părinţii săi au fost logofătul Răducanu Rosetti şi domniţa Aglae Ghica, nici mai mult, nici mai puţin decât fiica domnului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica.
Patru bărbați și o femeie. Patru tineri în care hormonii scot strigăte de luptă și o femeie care atrage ca un magnet priviri, atingeri, declarații, iubiri. Apostolii și Magdalena, varianta contemporană, de liceu. Hipersexualitatea fetei, Andre, devine tema discuțiilor purtate de cei patru tineri – Bobby, Luca, Sfântul și povestitorul fără nume. Fiecare băiat reprezintă o tipologie, dar toți laolaltă dau imaginea societății contemporane în care religia încă mai joacă un rol
Milorad Pavic este recunoscut pentru structura inedită a romanelor sale imitând clepsidra, dicţionarul sau careul de cuvinte încrucişate. Pentru a scrie Ultima iubire la Ţarigrad. Îndreptar de ghicit s-a inspirat din simbolurile cărţilor de tarot. Fiecare capitol are denumirea unui astfel de simbol, fiind însoţit şi de un desen înfăţişând personajele apărute pe cărţile de tarot. Sunt personajele care le oferă un chip temerilor umane, refulate şi adăpostite în adâncul psihicului, fiind universal valabile, de unde şi convingerea (falsă) a oamenilor că nu pot fi minţiţi de ghicitoare, cărtile având întotdeauna dreptate. Pe fiecare astfel de carte sunt proiectate trăirile şi dramele umane, lăuntrice, iar interpretările ambigue nasc iluzia predicţiei adeverite peste ani.
Ha-Joon Chang este un economist de origine coreeană, prof de economie la Cambridge, cu o specializare extrem de fierbinte (drepturile de autor) şi cu o viziune economică din ce în ce mai populară după criza din 2007 (economia heterodoxă, un curent critic la adresa neoliberalismului omniprezent). Omul scrie un eseu istorico-economic de popularizare cît se poate de onestă şi de vioaie a unor întrebări dure adresate maimarilor care fac astăzi politică şi, implicit, politică economică.
Bradbury parodiază cu succes societatea britanică din anul 1986, an glorios al guvernului Tatcher care tăia cât putea din implicarea statului în viața economică încercând să transforme piața liberă într-o bază a creșterii economice și...a libertăților individului. Era o lume a tăiatului de panglici la inaugurarea unor noi tronsoane de autostradă, se retezau școli, se forfeca sistemul de sănătate, se închideau teatrele, se reduceau cheltuielile publice și toate acestea împărțeau țara în două categorii de oameni: cei tăiați și cei care tăiau, săraci și bogați.