N-am fost niciodată admiratoarea prozei lui Hemingway. A fost o perioadă în liceu când i-am citit cărțile, dar mi se păreau aride și masculine, deși în fiecare am găsit pasaje care mi-au plăcut. Dar păreau mici insule delicate într-o mare plină de valuri furioase și stânci colțuroase.
Trăim într-o lume în care, pe măsură ce cunoaşterea şi tehnologia avansează către niveluri altădată de neimaginat, se adâncesc şi misterele şi întrebările fără răspuns. În special trecutul, parcă, refuză să se deschidă în totalitate înţelegerii noastre, fiecare răspuns pe care îl căpătăm ascunzând o nouă întrebare.
Viaţa la țară, în anii 50, undeva în vestul Africii de Sud, într-un mediu plin de inegalități sociale dar mai ales de prejudecăți rasiale, cu o familie ciudată, atee și scandaloasă – după standardele orășelului Worcester - îl transformă pe micul John. Dintr-un băiețel precoce el devine un egoist rece care-și urmărește doar propriul scop, propria plăcere. Este conștient de forța egoismului propriu și de cruzimea sa personală – imensă alături de cea comună a celorlalți copii și mai degrabă comparabilă cu cea a adulților. Pentru că el, băiatul în vârstă de doar 10 ani nu este ca alți copii, nici ca cei englezi, nici ca cei afrikaans, el este un copil cu inimă rece, de piatră. Minte constant pentru a-și acoperi micile defecte, imperfecțiunea care i se pare că se datorează în totalitate mamei sale și a felului în care a fost crescut. Copilăria sa nu seamănă deloc cu copilăria din Enciclopedia copiilor. Nu este plină de povești și floricele ci reprezintă doar o perioadă pe care abia așteaptă să o depășească, o perioadă neagră a neputinței și a frustrărilor.
Aţi văzut filmul Gone Baby Gone? 2007, Ben Affleck, Casey Affleck, Morgan Freeman, Ed Harris? Dacă l-aţi văzut, e foarte bine. Acum aveţi ocazia să citiţi şi cartea care a inspirat pelicula ce spune povestea mişcătoare a fetiţei de patru ani dispărute din casa mamei sale. Amanda, copila care nu e de găsit, este simbolul miilor de puştani care dispar zilnic de lângă familiile lor în Statele Unite ale Americii. În metropole, în oraşe mici, nu are importanţă.
Le recomand Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero şi Leandru cititorilor îndrăgostiţi de proza lui Boris Vian. Ei vor putea regăsi în romanul scris de Milorad Pavic aceeaşi realitate ce se topeşte în visele cu tentă suprarealistă, miturile re-prelucrate într-un basm contemporan, decorurile banale care se dau la o parte, dintr-o dată, pentru a-i face loc unui spaţiu ireal, dar şi fragilitatea întâlnită la personajele din Spuma zilelor. Lui Milorad Pavic i s-a zis, de multe ori, scriitorul viselor. Niste vise în care lumea pare mult mai clară, iar personajele se pot scălda liniştite în propriile himere.
Romanul Sunset Park este, ca multe romane scrise de Paul Auster, axat pe tema identității și a incursiunii în memorie. Eroul principal al romanului, tânărul Miles, caută să surprindă trăirile unor oameni care, confruntându-se cu evenimente devastatoare care-i obligă să-și părăsească locuințele – este vorba de o mare criză economică –, își lasă de izbeliște obiectele care îi înconjurau în viața lor cotidiană, brusc întoarsă pe dos.
Cartea lui Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârşitul postcomunismului, a picat perfect în România acestui 2012 în care opoziţia Est-Vest a părut să prindă contur din nou. Şi de cînd a fost tradusă pare să tot ofere răspunsuri simple unor situaţii aparent complicate. Buden nu a făcut altceva decît să descrie diverse nuanţe poscomuniste în spaţiul ex-iugoslav (Buden e croat, dar are o activitate mult peste graniţele ţării de origine, publică şi e prezent constant în scena publică germană sau austriacă).
Władisław Reymont, Premiul Nobel pentru Literatură în 1924 (pentru tetralogia Ţăranii), este unul dintre cei mai importanţi scriitori polonezi moderni. Opera sa, jalonând epoca de profunde transformări spirituale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al …
Penultimul roman publicat de Carlos Fuentes în 2009, Adán en Edén (Adam în Eden), considerat la bază roman politic, aduce în prim plan o societate mexicană controversată, în care abuzul de putere sub orice formă contrastează cu imaginea angelică, însă la fel de falsă, a copilului cu aripi, propovăduitor al minunilor sfinte pe străzile oraşului. Neprimit de critica literară cu acelaşi entuziasm pentru care scriitorul mexican a fost propus în nenumărate rânduri pentru premiul Nobel, romanul poate fi citit în cheie parodică în multe dintre paginile sale, ceea ce îl ridică într-o oarecare măsură la nivelul scriitoricesc cu care ne-a obişnuit Carlos Fuentes.
Da, da! Bibliomania este o boală. Ca multe altele. Descrie dependenţa de cărţi, gândul doar la ele, existenţa doar prin paginile lor. Nu e o suferinţă uşoară, chiar dimpotrivă. Produce alienare, obsesii, dar şi crearea şi perpetuarea iubirii faţă de aceste obiecte şi, mai ales, faţă de conţinutul lor.
Dacă ați citit Centurion, romanul lui Simon Scarrow, atunci cunoașteți aventurile centurionilor Cato și Macro în Palmyra. Dacă nu l-ați citit, nu-i nici o problemă, pentru că Gladiatorul se poate citi fără să fie nevoie să cunoașteți aventurile anterioare ale celor doi soldați romani.
Cartea fiului este romanul prin care Norman Manea, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, aduce laolaltă două personaje care aparţin unor epoci diferite. Scriitorul a sfidat legile istorice ale timpului şi, în prima parte a romanului, apropie două femei care uimeau prin frumuseţea lor picturală. Una dintre acestea este muza faimoşilor artişti din Florenţa renascentistă.