Borgia. Păcatele familiei este o poveste aparent romantică, având ușoare accente dramatice, a cărei protagonistă este Esther, forțată să plece împreună cu mama ei din Spania spre Italia, din cauza prigonirii evreilor de către monarhii iberici, chiar înainte de începutul cumplitei perioade a Inchiziției. Tatăl fetei, un cămătar vestit, pleacă mai devreme spre Roma, pentru a găsi o casă și o slujbă care să-i permită să își întrețină familia exilată.
Părinții mei au fost amândoi profesori și spuneau frecvent că nu există copii proști ci doar copii nereceptivi (din diverse motive), unii chinuiți de muncă sau nevoi acasă, fără putere de concentrare. Așa că am fost de la bun început familiară cu teoria lui Daniel Pennac în ceea ce privește loazele. Lenea și obrăznicia nu sunt explicațiile pentru rezultatele școlare slabe ale unui elev. Elementul forte, cel pe care prea puțini profesori știu să-l elimine din viața unui școlar, este frica acestuia. Frica de penibil, frica de ce vor spune colegii dacă greșește, frica de a fi veșnicul purtător al notei 4 și provocator al silei profesorului care îl interoghează. Eliminarea acestei frici, acestui zăvor care nu dă nici o șansă informației să circule prin mințile elevilor slabi la învățătură a devenit prioritatea sa numărul unu atunci când Pennac a devenit profesor.
Dacă nu aţi citit-o pînă acum, lăsaţi tot deoparte şi citiţi-o. E vorba despre Amintirile deghizate ale lui Ovid S. Crohmălniceanu (o nouă ediţie, prima dată a apărut în ’94). Nu e pentru liceeni care vor să dea BAC-ul şi apoi să uite că există literatură. Deşi eu le-aş recomanda-o ca să vadă ce lume complicată şi nebună a crecut în unele momente literatura română, cel puţin în cele două mari perioade de maximă glorie, glam, putere: interbelicul şi, mai mult, comunismul. Lumea starurilor pop păleşte rapid numai dacă urmărim relatările despre un Ion Barbu care-şi număra „nimfele pe care le-a străpuns cu lancea şi ajungea pe la 3000 şi ceva – memorialistul notează hîtru că nu mai ştie exact numărul spus de poet.
Clubul de film este un volum atipic de memorii care are un public țintă foarte bine definit: părinții (de adolescenți). Relatează povestea unui cuplu tată-fiu care trece printr-o perioadă dificilă; fiul este din ce în ce mai apăsat de orele petrecute la liceu, tatăl trece printr-o schimbare profesională pe care nu știe cum s-o gestioneze mai bine. Punctul lor de întâlnire este disperarea. Atunci, tatăl - scriitorul și criticul de film canadian David Gilmour adică - are ideea salvatoare pentru fiu: îi permite să renunțe la școală dacă acceptă să vadă împreună trei filme pe săptămână. Așa începe perioada de educație cinematografică a lui Jesse. Fiecare film are un mesaj, fiecare peliculă reprezintă o stare, o operă, o felie de viață – și veți găsi la finalul cărții lista educativă.
L-am descoperit pe Emir Kusturica când eram în şcoala generală şi am fost uimită să văd nişte filme altfel, cum îmi plăcea să le zic prietenilor, mândră că am dat peste ceva original. Primul film văzut a fost Vremea ţiganilor. Atmosfera şi personajele din Vremea ţiganilor descriau scene autentice din mahalaua est-europeană, pe care nu le găseam în filmele de la Hollywood. Mi-au rămas în minte, fiind uimită să descopăr într-un film apreciat şi de occidentali tipologii umane întâlnite în cartierul meu.
Jacqueline Pascarl a scris cartea Cândva am fost prințesă. Coșmarul unei mame pentru a spune lumii povestea sa. O poveste tristă, sfâșietoare, despre o tânără naivă ajunsă prințesa unui sultanat malaezian și apoi fugară din calea furiei serenisimului ei soț. Ca în toate poveștile în care bogatul se luptă cu săracul, el a câștigat, fără să joace corect. I-a răpit pe cei doi copii și mama lor i-a putut vedea abia după 20 de ani. 20 de ani în care a sperat în ajutorul justiției și în dreptatea divină. Inutil! A reușit doar să atragă atenția presei internaționale, dar de această dată nici puterea presei nu s-a văzut.
Atunci când Cititorul şi Cititoarea se confundă în afara cărţii, când confundă paginile unei cărţi cu trupul celuilalt lectura capătă ritmul nevoii de a-ţi învăţa pe de rost propriul cititor. În lectura sa, Cititoarea îşi deschide curiozitatea cu titlurile capitolelor (trupului), cade în amănuntele fiinţei citind defectele ca efecte stilistice şi apoi îşi construieşte propriul Cititor ideal din paginile tocmai parcurse. De cealaltă parte, Cititorul nostru recurge la o lectură complexă, cu toate simţurile într-o alergare grăbită printre rândurile celuilalt; el sare, repetă paginile, insistă în mesaje simultane până ce se pierde.
Jo Nesbo este un foarte cunoscut și admirat autor norvegian de thrillere. A cucerit nu doar Scandinavia, ci întreaga lume cu cărțile sale pline de personaje originale, acțiuni complexe și răsturnări de situație surprinzătoare. Ce este și mai surprinzător la Nesbo – lejeritatea cu care îmbină genurile literare, reușind să scrie atât thrillere de mare succes comercial, cât și cărți pentru copii, de care toată lumea a devenit dependentă.
Mă gândeam dacă există vreo carte pe care să o poți face cadou oricui, chiar și unui literat prețios, chiar dacă nu știi nimic despre preferințele de lectură ale cuiva. Până la urmă, după ce am scos din listă albumele de artă, volumele septice de cultură generală și bestseller-ele pe care teoretic toată lumea și le-ar dori, am ajuns la concluzia că Agatha Christie și Raymond Chandler sunt alegerile finale – și așa împăcăm și feministele și machiștii.
Până și cititorii atei sau agnostici își vor da seama că prima nuvelă a acestui volum, Abel Sanchez, este reeditarea modernă a istoriei biblice care îi are în centru pe Abel și Cain, primii frați ai lumii. Dar și cei dintâi care au creat relația criminal-victimă. În scrierea lui Miguel de Unamuno, maestrul cuvintelor rostite apăsat și dureros de sincer, e vorba de doi prieteni, frați sub aspect sufletesc. Dar chiar așa să stea lucrurile?
Cu niște ani în urmă, un editor american celebru povestea că în domeniul SF-ului lucrurile merg altfel decât în alte genuri literare. Adică nu are nici un rost să investești în promovarea unei cărți - cititorii din afara fandomului nu vor fi convinși să citească o carte dintr-un gen neserios, iar fanii vor afla (nu se știe cum, nu se știe de unde, dar vor afla) că urmează să apară o carte interesantă și se vor strădui să și-o procure. Cam așa merg lucrurile și la noi. Unele edituri publică lucrări SF celebre, fără să menționeze undeva că-s SF, iar fanii află și le cumpără. Uneori cărțile respective au fost ecranizate, alteori au fost nominalizate pentru premii importante ale genului - dar nu contează, pentru că unele edituri se laudă că nu publică subliteratura SF, iar când o fac (destul de des, de altfel) se străduiesc să ne convingă că nu-i vorba de SF.
Sensul nopții. O confesiune este o carte scrisă sub iminența morții, o operă deasupra căreia a stat umbra unui final implacabil. E un roman născut din absența luminii, din dorința de a lăsa o moștenire a cărei efemeritate să se scurgă o dată cu fiecare pagină. Autorul Michael Cox are o poveste la fel de frumoasă și de tristă precum cea a personajului său principal. După ce a absolvit la Cambridge s-a dedicat muzicii, purtând în suflet dorința de a scrie o carte care să celebreze spiritul victorian și maeștrii literari din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea (și veți găsi referințe la cărți rare și minunate). S-a dedicat cu adevărat acestui proiect abia când a aflat că o formă rară de cancer îi va răpi vederea în scurt timp.