Poveşti neterminate, iată un titlu foarte cinstit: sînt texte rămase în stadiu neprelucrat sau neterminat semnate de J.R.R. Tolkien strînse şi editate foarte atent de fiul său Christopher. Ca mulţi alţi moştenitori zeloşi, şi acesta şi-a făcut un renume de apărător neînfricat al drepturilor de autor. S-a certat şi cu casa producătoare a filmului Stăpînul inelelor pentru neconcordanţe cu povestea, dar şi pentru impardonabile întîrzieri cu plata drepturilor.
Fraţii Strugaţki sunt printre puţinii scriitori de literatură SF din estul Europei care au reuşit să fie admiraţi şi apreciaţi în întreaga lume. În opera lor, romanul Melcul pe povârniş joacă un rol deosebit, reprezentând un adevărat moment crucial. Până în 1965 – când au scris romanul cu pricina – fraţii Strugaţki fuseseră autorii unor cărţi de succes, cărţi care prezentau un viitor luminos al omenirii, un viitor în care pământenii cuceriseră cosmosul şi ajutau alte specii inteligente să străbată calea dificilă spre progres. Romane precum Ţara norilor purpurii sau E greu să fii zeu oglindiseră, într-un fel, triumful ideologiei comuniste în literatura SF.
Toxic este o carte atât de subțire încât poate fi citită în maximum o oră sau chiar mai puțin. Și nu m-aș fi gândit să scriu ceva despre ea, dacă nu s-ar fi întâmplat recent moartea lui Whitney Houston. Am găsit unele apropieri între Françoise Sagan și Whitney Houston. Poate nu sunt foarte relevante, dar oricum există. Erau lovite amândouă de o neliniște permanentă, erau agitate, trăiau tumultuos, părea că pentru ele singurătatea este imposibil de trăit.
Fie că ne place sau nu să acceptăm ideea, oamenii sunt de mai multe feluri. Înalţi, slabi, graşi, inteligenţi, naivi. Bogaţi. Şi săraci. Lumea copiilor săraci din oraşul brazilian Bahia, aşa cum vine ea desenată de scriitorul Jorge Amado în Căpitanii nisipurilor, are accente crude, impresionante. Este greu de digerat pentru cineva care trăieşte în alt secol şi are, de pildă, pantofi în picioare şi o brioşă pe birou.
Suntem în Cracovia anilor 90, la un concert de muzică clasică. Vioara sună dumnezeiește în mâinile unei femei mature, tristă și timidă. Instrumentul muzical este moștenit de la tatăl ei adoptiv, care l-a și creat, în niște împrejurări demne de documentarele istorice despre Holocaust. Așa începe micul roman Vioara de la Auschwitz, care a ajuns bestseller internațional la mai bine de zece ani de la moartea autoarei sale, Maria Angels Anglada.
Plăcerile bărbaților, de Kate Williams. Londra, pe la 1840, chiar la începuturile revoluției industriale. Regatul Unit e împărțit în săraci și bogați, nu există clasă de mijloc. Există bogații opulenți, indolenți, care dispun de viețile și sentimentele celorlalți după bunul plac. Și există săracii – unii săraci lipiți, care nu au ce mânca zile în șir, și săracii cu lustru, care își ascund rușinea sub spoiala unei respectabilități îndoielnice. Ei sunt negustorii altădată bogați și vestiți, acum uitați și falimentari.
În Creionul tâmplarului, Herbal, un gardian zelos al prizonierilor încarceraţi la Santiago de Compostela şi ziaristul Carlos Sousa, dezvăluie fiecare în felul său povestea de dragoste a cuplului Daniel Da Barca şi Marisa Mallo. Povestea celor doi începe încă din anul 1936, de la începutul Războiului Civil din Spania (război care a durat până în 1939). Herbal, un ultra-naţionalist şi membru al falangei fasciste din Spania, îndrăgostit de iubita medicului Da Barca şi dezvoltând un soi de admiraţie amestecată cu invidie faţă de el, îl urmăreşte din închisoare în închisoare mai mult pentru a vedea cum evoluează relaţia dintre cei doi decât pentru că ar fi dedicat facțiunii politice din care face parte.
Există multe forme de contestare a unui lider, a unei vedete pop, a oricărei personalităţi care ne intră în ochi, în urne, în viaţă fără s-o cerem neapărat. Cum îl conteşti? Masha Gessen, ziaristă cunoscută în spaţiul american şi rus, alege o naraţiune presărată cu mărturii, ipoteze, pasaje pamfletare, interpretări hazardate sau deştepte.
Mi-am petrecut weekendul în Jackson, Mississippi, jucând alba-neagra. Mai întâi am citit cartea: Culoarea sentimentelor, de Kathryn Stockett. O carte mult aclamată în Statele Unite în 2009, care imediat după apariție a intrat pe lista celor mai bine vândute titluri. Și la scurt timp a devenit un film, The Help, care a primit multe aprecieri, mai ales grație intepretării personajelor de culoare. Am văzut și filmul! Din toată combinația de alb și negru a ieșit o experiență gri …strălucitor.
Biblia vitaminelor și mineralelor esențiale. Ghid complet pentru crearea unui program de suplimente de Dr. Shari Lieberman și Nancy Bruning, este considerată un manual complet pentru alcătuirea unei scheme de suplimente vitamino-minerale, mai ales pentru maturitate și maturitatea târzie: 55- 90 de ani (dar nu numai). Având trei ediții publicate până în anul 2011, cartea reprezintă un ghid concis și deosebit de explicit elaborat de specialiști în nutriție și geriatrie din Statele Unite.
Avem un zoo! este o carte despre inspiraţie, pasiune şi compasiune, despre curaj, puterea de a o lua de la zero, de a investi în afaceri care poate par descurajante la primul contact. Este o carte despre iubire, despre iubirea pentru animale, dar şi despre iubirea pentru şi dintre oameni. Este o carte despre familie şi despre motoarele pe care le pornesc uneori fraţii, fiii, mamele, soţiile. Este o carte completă, bazată pe un fapt real, scrisă într-un stil mai degrabă jurnalistic decât într-unul poetic.
Sofi Oksanen declară în toate interviurile că scrie despre postcolonialism şi imigranţi şi că această temă a fost ca şi inexistentă în literatura finlandeză. Oksanen scrie despre Estonia, despre sovietici, despre fascişti ascunşi în pădure, despre abuzuri. Dar principala ei ţintă e să atingă cît se poate de direct sensibilităţi noi şi o problematică de care e aproape. Mama sa e de origine estoniană, Oksanen spune că şi-a luat multe dintre poveştile sovietic-estoniene din familie şi că aşa a reconstruit istoria.