recenzie | BookMag

Ora amanților parizieni

Romanul Neînţelegerea a readus în prezent iubirile pulverizate în senzaţii descrise cu minuţiozitatea obsesivă şi lirismul ce dominau timpul amanţilor ce (încă) aveau răbdare. Irene Nemirovsky descrie acea Europă imaginată de cititorii îndrăgostiţi de perioada interbelică, dar, mai ales, de Parisul anilor ’20. În Parisul acelor vremuri, amorurile începeau discret şi căpătau mirosul narcotic şi opulent al parfumurilor alese de soţiile burgheze când îşi permiteau escapade într-un cabaret din Montmartre, prefăcându-se că pot capta lecţia senzualităţii făţişe, cu aere burleşti, şi nepăsarea frivolă în faţa consecinţelor.

Paginile care strigă

Dacă un regizor ar inventa un scenariu apocaliptic în care omenirea îşi pierde apetitul pentru citit, vânzarile scad alarmant, cele mai frumoase librării şi biblioteci din lume devin ruine transformate în abatoare, iar un personaj inocent va trebui să găsească acea carte-minune într-un timp record, pentru a le reda pământenilor pofta de a citi, atunci acea carte ar trebui să fie O singurătate prea zgomotoasă.

Plictis fatal, în stil italian

Femei singure (Polirom) poate fi considerat un hit al verii 2014, din categoria traducerilor mult-aşteptate de cei pasionaţi de literatura dezvoltată în paralel cu filmele neorealiste. Considerată una dintre cele mai bune cărţi scrise de Cesare Pavese, vine să umple un gol în domeniul traducerilor de după ’89, dedicate generaţiei postbelice, din care fac parte scriitorii ce au revoluţionat literatura italiană, printre care Italo Calvino, Dino Buzzati şi Alberto Moravia.

17 – Un Salinger brutal

Dacă adolescentul lui Salinger din romanul De veghe în lanul de secară (Polirom) trăia în Japonia postbelică, ar fi fost aruncat într-o familie unde nu se mai serbau zilele de naştere, mai mult, erau uitate de tot, cu nişte părinţi absenţi şi fraţi însinguraţi, ar fi devenit probabil adolescentul extremist din 17 (Polirom), una dintre cărţile de referinţă scrise de Kenzaburo Oe, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 1994.

Potopul apocaliptic

Un scriitor în devenire, căruia i se respinge manuscrisul într-un mod brutal, devine unul dintre ultimii supravieţuitori ai unei ploi fără sfârşit, transformate într-un potop. În paralel cu apocalipsa acvatică, în casa lui se scurg ultimele acte ale unei drame familiale. Tatăl pune în scenă comemorarea soţiei umilite, care a murit exact în ziua în care fiul cu aspiraţii artistice a venit însoţit de iubita lui.

Privește înapoi cu blândețe

Primele rânduri ale volumului de proze scrise de Mircea Diaconu mi-au amintit de inocenţa puştiului din povestirile semi-autobiografice ale lui Danilo Kis (Suferinţe timpurii).

Fantomele din cufărul prinţesei

Recunosc! Aveam o prejudecată legată de prinţesele care se apucă de scris, imaginându-mi că sunt nişte fandosite cu pretenţii de literate, dar care nu depăşesc acea preţiozitate de salon. Papagalul verde, cartea Marthei Bibescu (Polirom, 2014), m-a scuturat de nu m-am văzut, obligându-mă să-i recunosc valorea.

Între plăcere și tiranie

Fiul cel bun este un roman-confesiune, un elogiu al Parisului hippie şi al dezordinii senzuale ca formă de protest împotriva tiraniei paterne şi a moravurilor dătătoare de nevroze postbelice. Dar, mai presus de toate, este o apariţie tulburătoare, curajos de sinceră, despre toate acele întâmplări şi visuri ce transformă un copil

N-ai cum să-ți ascunzi inima într-un piept de sticlă

Ida MacLaird, o tânără delicată și fragilă ca o păpușă ajunge într-o zi pe o insulă nordică și albă, înghețată și acoperită de păduri populate de creaturi magice – St. Hauda. A ajuns aici nu pentru relaxare și odihnă ci pentru că, într-un mod inexplicabil, corpul ei, mai exact picioarele sale, se transformă încet, încet în sticlă.

Marea care duce spre nicăieri

Marea, dimineaţa va părea o lectură aparte dacă ai cunoscut-o pe Margaret Mazzantini prin romanele traduse în limba română. De data aceasta, îşi alege protagoniştii mai mult din rândul personajelor masculine, iar majoritatea întâmplărilor se petrec într-un spatiu exotic, mai precis în Libia prinsă între perioada colonială şi înlăturarea lui Gaddafi.

Marile bucurii şi marile tristeţi

După ce am citit Profesorul Bumb şi macii suedezi, am aşteptat cu sufletul la gură un alt volum de proze scurte al cărui autor este Augustin Cupşa. Pur şi simplu acest psihiatru ce s-a apucat şi de scris îţi captează atenţia prin detalii fireşti, simple, dar care virează brusc spre adâncurile complicate ale unor apăsări sufleteşti comune oamenilor din societatea modernă, oriunde s-ar afla ei.

Eu devine Celălalt

Până să treacă de primele pagini, două amănunte îl incită pe un pasionat de lectură care, aflat în căutarea unor experienţe noi, dă peste romanul lui Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf: viaţa tumultuoasă a scriitorului, ce-a fugit din Rusia lui Lenin, apoi s-a mutat la Paris după escale aventuroase la Constantinopol, şi redescoperirea unei bijuterii literare după zeci de ani de uitare.

Etichetă: recenzie