În urmă cu aproape un deceniu, prin Regele alb, cititorul lua contact cu o carte de mare succes, tradusă în toată lumea. Acum György Dragomán revine cu Rugul (Biblioteca Polirom, Seria ACTUAL), un roman plasat în acelaşi spaţiu transilvănean cvasificţional, o saga de familie ce reprezintă şi un tablou istoric contemporan.
O adolescentă pe nume Emma, rămasă orfană în urma unui accident, este crescută de bunica ei, o bătrînă cu un trecut învăluit în taine. Bunica o învaţă să descopere magia cotidiană, precum şi propriile-i puteri latente. Emma îşi trăieşte şi povesteşte ultimele momente ale copilăriei şi primele iubiri adolescentine într-un burg transilvănean din 1990, o lume ce îşi caută echilibrul după căderea regimului comunist şi moartea „comandantului suprem”.
Faptul că întreaga poveste este văzută de o fetiţă în prag de maturizare îi conferă un farmec aparte: prin prezenţa supranaturalului, a unor ritualuri bizare, cu tentă fantastică, Rugul glisează imperceptibil spre realismul magic, iar ecourile trecutului, evocate în poveşti paralele, leagă destinele personajelor de o istorie adesea atroce.
Ceea ce vezi cînd eşti copil şi adolescent îţi influenţează puternic personalitatea. Pentru mine a fost un exerciţiu neobişnuit să încerc să-mi amintesc şi să pun pe hîrtie tot ce am văzut în oraşul acela… În Rugul analizez ce se întîmplă cu noi atunci cînd ne cucerim libertatea. Mai mult, un adolescent percepe mult mai acut o astfel de problemă, pentru că ea e strîns legată de căutarea propriei identităţi. Emma vrea să afle cine e ea, care e trecutul ei şi unde se ascunde acea libertate. (György Dragomán)
Rugul e un roman cu trucuri şi capcane, un rug al cărui jar e greu de stins. Te tulbură, te pune pe gînduri, te rumegă între măsele, apoi te scuipă pe podea. (Könyvesblog)
Pesemne că György Dragomán face apel la un soi de magie, căci reuşeşte să ne determine nu numai s-o «citim» pe Emma, ci şi să-i percepem universul prin toate simţurile noastre. Ne familiarizăm cu mirosurile, gusturile, obiectele care o înconjoară, cu amintirile pe care i le evocă acestea. Cu alte cuvinte, ne afundăm atît de mult în realitatea ei senzorială şi în reflecţiile legate de aceasta, încît în cele din urmă am putea ajunge să credem că «Emma sunt eu!». (Jelenkor)
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
”Soarele răsare, camera se luminează, razele de lumină cad pe covorul persan, franjurii par doi piepteni albi şi lungi. Stau în picioare, mă uit la covor, la liniile albe, sinuoase, din model. Aud cum scârţâie podeaua. Scârţâitul pare că vine de sub dunga de lumină desenată de soare pe podea.
Sunetul se propagă prin covor, când ajunge la marginea lui, văd că franjurii se mişcă. Se desfac, se strâng, se desfac, se strâng, de parcă ar tropăi cineva de-a lungul lor, aud şi tropăitul, trop-trop-trop-trop-trop. Lumina devine mai puternică, mă supără la ochi. În fâşiile de lumină dansează fire de praf.
Mă uit în jos, la covor. Franjurii continuă să se mişte. Tropăitul încă se mai aude, cineva umblă, calcă peste franjuri. Deodată îmi doresc să văd. Iau o gură de aer, are gust de praf, îmi ţin respiraţia. Închid pentru o clipă şi ochii, strâng pleoapele tare de tot, atât de tare, încât pe sub ele se formează un vârtej de culori, aştept puţin, apoi îi deschid încet, mă uit în lumină printre gene.
La început nu văd nimic, dar apoi din firele de praf care dansează în fâşia de lumină se conturează o siluetă, îl recunosc după fotografii pe Bunicul. Pare că-i făcut din sticlă. Tropăie pe franjuri, se agită de colo colo în timp ce-şi masează pielea capului cu ambele mâini. Arată haios, trebuie să zâmbesc. Aş vrea să ştiu ce face.
Îmi golesc plămânii de aer, Bunicul dispare, dar când îmi ţin din nou respiraţia, îl văd iar. Bunica stă lângă mine, gimnastică, îmi şopteşte, gimnastică pentru întărirea părului, Bunicul zicea mereu că ajută la circulaţie, întăreşte rădăcina părului, şi ei îi zicea mereu să încerce, face foarte bine la păr.
Mă uit la picioarele care tropăie, o întreb în şoaptă dacă a încercat vreodată. Bunica zice că nu, din păcate, niciodată.
Acum e momentul, îmi spun. Expir, mă plasez de cealaltă parte a covorului, pe franjuri. Încep să tropăi şi eu, îmi înfund degetele-n păr, încep să mă frec pe cap. Când ajung la capătul covorului, o iau de la capăt, văd că şi Bunica s-a aşezat în partea opusă, că şi-a dus şi ea mâna la cap. Închid ochii, îmi frec şi mai tare pielea capului, simt cum mi se-ncălzeşte, îmi imaginez cum şerpuieşte căldura printre firele de păr.
Luni dimineaţa Bunica îmi zice că mă conduce până la poarta şcolii, să fiu foarte atentă şi să-mi fixez bine-n minte drumul. Pornim de-a lungul străzii, apoi pe aleea împrejmuită de copaci, de-acolo la vale, pe lângă cetatea medievală, până la teiul cel mare, apoi mai departe, tot la vale, pe promenada pavată cu cărămidă galbenă, trecem de biserică, traversăm centrul, pe a treia stradă o luăm la deal şi gata, am şi ajuns. Acasă va trebui să mă întorc singură.
Pe drum Bunica îmi spune că şi Mama mergea zilnic pe-aici la şcoală. Mai e şi o scurtătură, o să mi-o arate şi pe aia, dar drumul ăsta e mai frumos. Când termină de vorbit, îmi dau seama că n-am la mine ghiozdanul cu caietele şi penarul. Îi spun Bunicii să ne-ntoarcem să le luăm, dar ea îmi spune că nu, nu e bine să te-ntorci din drum, aduce ghinion. Vreau să-i spun că nu-i adevărat, dar mă răzgândesc.
Ajungem în centru, Bunica îmi zice să aştept puţin, că vine imediat, numai să-şi ia medicamentele de la farmacie, la ora asta nu e multă lume. În mijlocul pieţei, printre bănci şi rondouri cu flori, se află un fel de căsuţă. Arată ca un cort, numai că e din beton, iar în jur, pe asfalt, flori uscate şi crengi de brad. Mă duc acolo. Printre buchetele de pe jos, cioturi de lumânări, grămăjoare de ceară topită, doar două lumânări mai ard. Ridic privirea. Lipite pe zid, multe fotografii, şi alb-negru, şi color, şi de legitimaţie, şi decupaje din fotografii de familie, femei, bărbaţi, copii, de fiarele ieşite din beton atârnă flori uscate, deasupra fotografiilor, o inscripţie din panglici tricolore, nu-i vom uita niciodată, deasupra inscripţiei flutură un drapel găurit.
Mă uit la feţele celor din fotografii, toate necunoscute, privirea îmi cade pe chipul unei fete, una cam de vârsta mea. Priveşte în gol, sfidătoare, cu buzele strânse, fotografia e alb-negru, se vede că faţa i-a fost decupată cu foarfeca de undeva. Îmi atrag atenţia ochii, privirea ei trece prin mine, parcă se uită în afară, undeva spre Piaţa Mare. Una din lumânări începe să sfârâie, pâlpâie ca bătută de vânt, eu mă aşez pe vine, o apăr cu palmele făcute căuş. Flacăra se lungeşte, se îndreaptă, îi simt căldura pe piele.
Cineva de lângă mine spune că prima rafală de gloanţe a doborât nouăsprezece oameni. E o bătrânică gârbovită, cu basma neagră pe cap, are mâinile pline cu lumânări. Mă ofer s-o ajut. Bătrâna îmi întinde lumânările, iau jumătate din ele. Ne lăsăm pe vine, bătrâna aprinde o lumânare, zice că în toată ţara numai în patru localităţi s-a tras în mulţime, însă aici au murit cei mai mulţi. Apropie lumânarea de mucurile de ceară de pe asfalt, lumânarea sfârâie, fumegă, un fum negru se ridică, ceara se topeşte, formează o băltoacă. Bătrâna se apucă să fixeze lumânările în ea, aprind şi eu una, o fixez şi eu în băltoaca de ceară topită. Bătrâna vorbeşte fără întrerupere. Spune că în alte părţi soldaţii au tras mai întâi în aer, dar aici nu, aici au tras fără avertisment, direct în mulţime. O dată şi încă o dată, apoi şi a treia oară. Toate lumânările ard deja, bătrâna tace, se uită-n sus, la fotografii, se îndreaptă de spate, întinde mâna, aranjează o floare uscată de sub una din ele. Iar se uită la mine, aşa să ştiu, zice, că ăia care au făcut asta sunt şi acum printre noi. Liberi ca păsările cerului. Şi cei care au apăsat pe trăgaci, şi cei care au dat ordin s-o facă. Ea în fiecare zi se roagă pentru sufletele celor morţi şi pentru pedepsirea celor vinovaţi. Ştie că ar trebui să ierte, dar nu iartă nimic. Nu poate şi nici nu vrea. Până nu vor fi îngropaţi creştineşte bieţii de ei, până atunci nu.
Văd că are ochii înlăcrimaţi, îmi scot batista, i-o întind. Bătrâna se şterge la ochi, îmi întinde batista înapoi. Când dau s-o iau, îmi prinde mâna, mi-o mângâie, zice că sunt o fată bună, să mă rog şi eu pentru victimele nevinovate. Pentru sufletele lor. Se uită la mine, ochii i se îngustează, zice că-i par cunoscută de undeva. Nu se poate, zic, eu abia ce m-am mutat aici. Bătrâna zice că n-are importanţă, tot i se pare că mă cunoaşte. Îşi întoarce privirea, deodată chipul i se-ntunecă, îşi trage mâna brusc, ca arsă. Lângă unul din rondourile de flori stă Bunica, la ea se uita bătrâna, Bunica zice să mergem, că întârziem, apoi ne întoarce spatele şi mie, şi monumentului, şi bătrânei, îmi face semn să mă grăbesc cu umbrela ei mare şi neagră.
Atunci bătrâna se răsteşte la mine, începe să strige că şi eu sunt la fel de vinovată, să-mi fie ruşine că am îndrăznit să păşesc în acest lăcaş sfânt şi să mă car cât mai repede. Îi zic că eu n-am făcut nimic. Simt că mă-neacă plânsul. Bătrâna se mai răsteşte o dată la mine, zice să plec, ce-i, n-aud bine, să mă car odată! Îi zic că nu-nţeleg, eu n-am făcut nimic. Eu nu sunt decât un copil.”
György Dragomán este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori maghiari contemporani. Născut în 1973 la Tîrgu Mureş, viitorul prozator s-a stabilit în 1988 în Ungaria, împreună cu familia. A studiat filosofia şi literatura engleză la ELTE, în Budapesta, şi a lucrat la o teză de doctorat despre proza lui Samuel Beckett, traducînd în acelaşi timp din operele lui Beckett, James Joyce, Ian McEwan, Irvine Welsh.
Dragomán a debutat în 2002 cu volumul A pusztítás könyve (Cartea desfacerii), care a primit premiul Sándor Bródy, urmat în 2003 de piesa de teatru Nihil şi în 2005 de romanul A fehér király (Regele alb, Polirom, 2008). Regele alb a fost distins în Ungaria cu premiile Tibor Déry şi Sándor Márai şi a fost tradus în peste treizeci de limbi, în prezent existînd şi un proiect de ecranizare a cărţii în Marea Britanie. În 2011 lui György Dragomán i se acordă premiul literar Jan Michalski pentru acelaşi roman. În 2014 prozatorul publică romanul Máglya (Rugul), care se bucură de un succes instantaneu în Ungaria şi este în curs de traducere în Statele Unite, Olanda, Germania, confirmînd valoarea unui autor cu o viziune şi un stil ce au cucerit deja un public larg.