de Oana DUȘMĂNESCU
Pasiunea pentru entomologie a lui Nabokov l-a împins să descopere o specie de fluture. Nu, nu pe Lolita. Sau poate…?
Prin 1939, descoperitorul de fluturi şi-a început complicata călătorie spre controversatul roman cu o nuvelă, în care zbaterea şi patima îşi caută tonul şi glasul potrivite, în aşteptarea Lolitei.
Şi asta înseamnă că Vrăjitorul nu pare cu nimic mai prejos decât ce avea să urmeze. Dimpotrivă, pe alocuri exaltarea (aproape) religioasă a pasiunii pentru copila cu rotile şi confuzia cu care bărbatul de 40 de ani îşi conturează stările devin componentele unui joc pe cât de periculos, pe atât de umflat de imaginaţie.
Această imaginaţie este cea care naşte toate detaliile vinovate, senzuale, greşite. Însuşi autorului nuvela i s-a părut o eroare deoarece, după cum singur a mărturisit, trăia cu senzaţia că a distrus paginile Vrăjitorului. Din fericire, Nabokov a recuperat nuvela pe care o credea imperfectă şi, în consecinţă, pierdută.
Chiar vrăjitorul este un personaj imperfect, autoironic, neputincios. Rămâne, totuşi, un vrăjitor merituos pentru că ştie să nu pice în scabros când descrie unduirile fustei pe care o poartă, ştrengăreşte şi inocent, puştoaica fermecătoare care l-a vrăjit pe vrăjitor. Primele vorbe, neutre, constatative, pe care copila i le aruncă bărbatului obsedat de ea aduc alte întrebări, altă nebunie, altă disperare că fata va dispărea cu felia ei de pâine cu ciocolată cu tot. Atâta disperare încât şi-o apropie pe mamă, o văduvă trecută de 40 de ani şi trecută în general, numai pentru a sta lângă fiică. Proximitatea, care pare la început o idee bună, se transformă însă într-o altă sursă de obsesii, a căror perversitate creşte proporţional cu dorinţa bolnavei mame de a îndepărta copilul de cuib. Culminant pare gândul bărbatului de o omorî pe menajeră numai pentru că stă de vorbă cu fetiţa, răpindu-i lui astfel şansa de a veni în contact cu ea.
Amânarea, paranoia, detaliul chinuitor, rămânerea în viaţă, aşteptarea, acestea sunt cheile unei naraţiunii care se agaţă de imaginea fetiţei-obiect care, în absenţă, îi trezeşte celui ajuns din obsesie tată vitreg o serie de impulsuri mai puternice decât atunci cînd copila îi era în preajmă. În mintea unui om bântuit de o siluetă aflată la marginea feminităţii, viaţa dublă şi minciuna de sine merită fiecare bănuţ. Cum, de asemenea, fiecare bănuţ îl merită şi moartea ca eliberare. Desigur, nu moartea ta, ci moartea altcuiva.
Nu e nimic de compătimit la personajele acestea confuze. După cum, într-un fel surprinzător, nu e nimic tragic. Doar că, până la urmă, vraja cade în lumesc, magicianul se frânge, globul de sticlă devine mat – viaţa nu are valenţele unei cărţi de farmece decât dacă imaginaţia îţi cântă asta în ureche. Atmosfera de teatru noir întreţine ideea că, aşa diverşi cum suntem noi, vrăjitorii de genul acesta nu-şi fac foarte bine loc prin mulţime. Vă las să descoperiţi singuri asemenările şi deosebirile dintre eroina fără nume de aici şi Lolita desăvârşită de Nabokov cu ani mai târziu.
Avertisment: recunosc că pe parcursul lecturii pot surveni fiori reci pe şira spinării, mai ales dacă aveţi pe acasă o preadolescentă cu role sau skateboard. Dar ce ştiu eu? Până la urmă, Vladimir Nabokov e doar un scriitor (genial), iar Vrăjitorul e doar o scriere (extraordinară).