Ţi-a intrat în cap că pînă acum ai scris somnambulic, cu ochii larg închişi. N-a fost rău. Dar brusc, vrei să înveţi să mergi cu ochii bine deschişi. Şi vrei să înveţi să mergi pe bicicletă. Şi înveţi. Dar te temi că ţi-ai pierdut inconştienţa cu care te aruncai într-o carte. Şi de aici ezitarea. Lungul drum al ezitării către exactitate. Un an, doi, trei… În care speri să achiziţionezi inocenţă. Ezitarea. Exactitatea. În acelaşi timp. Inocenţa. Ştiinţa. Rigoarea maximă. Cum ar fi posibil?… Ţi-a mai intrat în cap că auzi bine vocile celor din jur, ai făcut deja o carte din voci bine-auzite. Dar cum ar fi să-ţi controlezi propria voce, să-ţi controlezi respiraţia, să poţi vorbi în şoaptă dar să se audă pînă în fundul unei săli oricît de mari? Şi să le construieşti cuvintelor cu care scrii, cuvinte obişnuite, cuvinte simple, buzunare adînci. Şi descoperi forţa scrisului la persoana a treia. Forţa distanţei. Şi cînd te gîndeşti că totul a început de la nevoia de a înţelege ce ţi se întîmplă, de a ţine pasul cu tine. În copilărie, la sfîrşitul anilor ’70, aflîndu-te în alimentara de cartier, la intrare, unde ai fost lăsată să ai grijă de trăiştile pline cu te miri ce de pe la piaţă, văzînd un bărbat între două vîrste, ponosit, neras, nepieptănat, tîrîndu-şi plasa, mai mult goală, cu de-ale gurii, te-ai pomenit întrebîndu-te de ce nu eşti tu şi (în) altcineva, de ce adică eşti şi te simţi tocmai o fetiţă de patru ani, la intrarea în alimentară, păzind trăiştile cu te miri ce de pe la piaţă, aşteptîndu-şi mama să se întoarcă dintre rafturile pline de conserve de peşte şi nu eşti tu de pildă (şi) acest bărbat între două vîrste, ponosit, neras, nepieptănat, care îşi tîrăşte plasa, mai mult goală, cu de-ale gurii. De ce? De ce? Se va dovedi peste ani că poţi fi şi acel bărbat în momentul în care scrii despre el. Cît de simplu, nu? Scriind devii contemporană cu tine însăţi şi cu lumea. Nimic nou sub soare, nu? Au mai descoperit şi alţii America asta: scrisul ca gestionar al raporturilor cuiva cu lumea şi cu sine. Numai că aici nu contează că s-a descoperit deja America. America scrisului trebuie s-o descoperi pe cont propriu. De cîte ori e nevoie.

 

Carte de vizită:

Adela Greceanu (pseudonimul literar al Adelei Maria Duţu) s-a născut la Sibiu în 1975. Este licenţiată în Jurnalism şi, din 1998, lucrează la Radio România Cultural. În prezent realizeaza o emisiune de literatură numită Noua revistă vorbită. Colaborează la importante publicaţii culturale din România. A debutat editorial în 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult… (Eminescu), pentru care a obţinut Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu, Marele Premiu „Cristian Popescu” şi Premiul Frontiera Poesis. În 2001 a publicat Domnişoara Cvasi (Vinea), urmată de Înţelegerea drept în inimă (Paralela 45, 2004) şi Mireasa cu şosete roşii (Polirom, 2008). Marin Mincu a publicat în 1998 antologia critică Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov. Adela Greceanu a susţinut lecturi în ţară şi în străinătate (Viena, Berlin, Leipzig, Medana, Göteborg, Stockholm, Uppsala), iar textele ei au fost traduse în germană, engleză, suedeză, slovenă şi albaneză. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club România.