Se simte îndepărtat şi discriminat chiar la el acasă, la o fermă verde şi Zen din Yorkshire, ţinutul numit de locuitori Ţara lui Dumnezeu. Ştie toate cele despre pui, ciuperci, căţei, dealuri. Ştie multe, ştie puţine? Are, poate surprinzător, umor. Gândeşte concret şi urăşte orice care vine să-i strice perfecţiunea traiului egal de la ţară. Se simte dator să fie dispreţuitor cu străinii pentru că se crede dispreţuit. Complexul băiatului de ţară? Nu, nu complex, ci direct paranoia. Acea paranoia care transformă cel mai inocent şi nepervertit suflet din lume într-un psihopat care înţelege să-şi răzbune teritoriul invadat transformându-l într-o curte pentru prizonieri.
Cînd nişte orăşeni se decid să devină oameni ai naturii, Sam Marsdyke îşi simte nările umflate de mirosul nou al intrusului şi începe să le dea tîrcoale cu instinctele lui de jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-animal-neidentificat. Centrul atracţiei devine rapid o fetişcană, adolescenta blondă a familiei, care trebuie cucerită şi integrată în tabloul lui Sam cu orice preţ. Conştient că lumile lor nu se întâlnesc decât forţat sau întâmplător, băiatul devine el însuşi un mic Dumnezeu dintre dealuri, de unde bârfele, cum singur spune, nu au cum şi unde să scape. Bârfele şi oamenii.
Sam are o inteligenţă care îl pune mereu în situaţia de a crea momente stranii, vindicative, atent plănuite sau, dimpotrivă, rezultate dintr-o criză punctuală, apăsate dintr-un buton al nebuniei calculate. În acelaşi timp, el pare capabil să-şi imagineze, să-şi construiască în spatele creierului portretul propriu văzut de cei din afară. El ştie că alţii îl văd ca pe „ultima scursură”. Iar el vrea să demonstreze şi că este, şi că nu este „ultima scursură”. Parcă băiatul simplu de la ţară se complică puţin, nu-i aşa?
Citiţi cartea aceasta şi veţi vedea că vă veţi lăsa înduplecaţi. O să-l simpatizaţi pe ucigaşul de fiinţe mici, o să-i deveniţi, în unele faze, unicii complici, deoarece numai el şi voi aveţi parola pentru a-i pătrunde în mintea scurcircuitată. Aproape că vi se va face milă de bietul copilandru sortit unei vieţi confuze, necăjit la maximum pentru că nu se poate adapta la schimbările din universul său. Îi veţi înţelege furia şi debusolarea. La urma urmelor, nu suntem mulţi aceia cărora să ne placă schimbările.
Mi-a plăcut la infractorul acesta sociopat că are circumstanţe atenuante. Uneori are intenţii frumoase, iar alteori nici măcar nu vrea să aducă în discuţie ideea de dragoste. Recunoaşte doar că fata blondă mutată de la oraş la ţară îl „zgândăre”, iar fiecare poate să tragă orice concluzie doreşte din această afirmaţie. Sam nu suportă nici apropierea, nici respingerea. Se contrazice singur în simţăminte şi acţiuni, îşi clădeşte prietenii doar pentru a le mutila ulterior, încearcă din răsputeri să iasă din bezna sa fascinantă, dar creierul său, primitiv şi supraaglomerat totodată, e şi bariera sa. Iar peste toate acestea, scriitura curge lin, echilibrând clipele dureroase şi revoltătoare cu cuvintele stoarse şi aliniate cu voluptate, forţă şi miez de către tânărul scriitor Ross Raisin.
Pînă la coadă, Sam e un personaj cinstit. Îşi testează propriile limite în ale răului, simple experimente la care asistăm cu gura căscată. El nu are nici un chef să scape de umbrele şi de bolile lui. Sau cel puţin nu într-un mod clasic, aplaudat de toată lumea. El se acceptă aşa cum e, alienat din punct de vedere social, sucit din punct de vedere psihic şi cel puţin nereuşit ca înfăţişare. Dar tu, tu îl poţi accepta?