Dialectica luminilor de Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno e o carte monument, tradusă la noi foarte-foarte tîrziu (efortul lui Andrei Corbea merită de aceea subliniat). Un eveniment care trebuie marcat cumva. Glumiţa cu apocalipsa din titlu nu prea e o glumă. Dialectica luminilor, dată pentru tipar în 1944 de cei doi filozofi care refăceau pe tărîm american grupul Şcolii de la Frankfurt (aveau să se întoarcă în Germania după război), atacă societatea modernă chiar în temelia sa „luministă.
Chiar acum este în plină desfăşurare un eveniment literar în premieră mondială: realizarea, în timp record, a unui roman. Editura Art, care va publica romanul rezultat, a înscris acest proiect fără precedent la Guinness Book of Records pentru a fi validat şi omologat ca record. Guinness Book a declarat proiectul ca fiind eligibil, creând în acest sens o categorie specială.
Războiul are inocenţii săi. Ei cred în idealuri, în loialitate, în curaj şi-n solidaritatea umanizantă, indiferent de tabăra pentru care se întâmplă să lupte. Dincolo de tranşee se află oraşelele pitoreşti unde fiecare îşi aşteaptă un membru al familiei plecat departe, pe frontul unei bătălii ce nu-i aparţine. Într-un astfel de orăşel, situat la marginea Romei, cititorii vor întâlni un avocat pasionat mai mult de spiritul legii, două surori care nu înţeleg preocuparea fraţilor mai mari pentru fascism, un aviator englez căzut pe teritoriul inamicului şi câţiva luptători împotriva influenţei naziste. Aceştia vor ţese nişte legături grele, în care visurile, sexualitatea, emanciparea, secretele şi prietenia creeaza un păienjeniş al durerilor nemărturisite. Peste toate se întinde umbra sinistră a celui de-al Doilea Război Mondial.
Eroina noastră din Ce să fac cu moștenirea? este genială. Are mai multe diplome în multe domenii, ştie muzică şi meteorologie, are un coeficient de inteligenţă de 158. Cu toate acestea nu se regăseşte în nimic din jurul ei. Din spusele ei, nu-i plac oamenii şi pe majoritatea îi consideră idioţi. Se crede superioară şi, în multe feluri, chiar este. Are probleme de adaptare, le-a avur de dintotdeauna.
În vacanţă am fost în Sicilia şi, gândindu-mă acum la acea călătorie, în primul rând îmi vine în creier o dimineaţă de vară, cu un cer albit de căldură. Stăteam pe un trotuar şi mă holbam la un controlor de trafic, care cărăbănea la greu o granita cu pâine. Rupea câte o felioară şi-o mozolea în zăpada din cutia de plastic. Sicilianul nu avea mai mult de 35 de ani, cu toate că peste faţa cam necăjită părea să fi trecut mai multă vreme.
E amuzant de urmărit meciul între adepții sfârșitului lumii (din ce în ce mai mulți) și cei care încearcă să demonteze scenariile fataliste. Cum mai sunt doar câteva zile până la 21 decembrie, vă propun să facem o tabără separată, a celor care se bucură de prezent și privesc cu încredere în viitor. Căci surse de inspirație avem, nenumărate! Mie mi-au atras atenția primele două volume din nou lansata colecție Anticipația, de la Nemira: Știința viitorului de Max Brockman și Antologia viitorului coordonată de Henry Gee.
Mi-am ţinut viaţa cu jurnalismul. Incult, am practicat tipare deja inventate. În reportajele mele mi se spunea că semăn cu Brunea Fox, în interviuri cu Monciu Sudinschi. Şi, cum nu-i citisem, i-am devorat. Da, nu aduceam nimic nou sub soare.
Scriitoarea americană Eowyn Ivey a obţinut prestigiosul UK National Book Award, la categoria International Author of the Year – secţiune dedicată autorilor din afara UK – , pentru romanul Copila de zăpadă / The Snow Child, apărut, şi în ediţie digitală, în colecţia Biblioteca Polirom(coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), traducere de Veronica D. Niculescu.
În Femei anonime Paula Izquierdo scrie despre toate femeile și despre niciuna în mod special. Personajele sale feminine nu au o identitate declarată, dar își asumă stări, sentimente, emoții, poziții sociale, temeri și decizii. Aceasta nu este nici pe departe o carte închinată feminismului ori feminității, este o carte a trăirilor intime, o hartă a sentimentelor și trăirilor interioare, un compendiu al momentelor obișnuite sau irepetabile.
Pe lângă istoria cea măreață, ce descrie bătălii eroice, creșterea și descreșterea imperiilor, precum și evoluția unor personaje admirabile sau abominabile, există și-o istorie a lucrurilor mărunte, a lucrurilor care nu modifică desfășurarea evenimentelor, dar care au existat și merită cunoscute. Într-un mod bizar, asemenea lucruri mărunte trezesc uneori un interes deosebit și oamenii obișnuiți sunt pasionați de ele, dar istoricii le tratează cu oarecare suspiciune, nefiind convinși că merită să le bage în seamă sau să le considere doar niște bârfe lipsite de importanță. Decese ciudate, prinți care au supraviețuit în mod miraculos unor catastrofe și care apar să-și revendice tronul - adică treburi suspecte în sine și nu prea demne de încredere - au existat de când există istorie. Revolta falsului Nero, răscoala lui Emilian Pugaciov (care pretindea că-i țarul Petru al III-lea, care scăpase ca prin minune de asasinii tocmiți de soția sa) sunt doar câteva exemple de false identități. Dar există în istorie nenumărate cazuri în care persoane care au susținut că-s de origine înaltă n-au declanșat nici revolte, nici războaie civile, ci s-au mulțumit să-și pretindă drepturile (fără a reuși niciodată să le obțină, însă fără să se poată demonstra că nu erau ceea ce susțineau că sunt). Viața și pretențiile lor au fost studiate de istorici ca niște ciudățenii, ca niște enigme ce nu puteau fi rezolvate din cauză că nu existau suficiente informații, deci fiind imposibil să se decidă dacă au fost niște impostori sau niște năpăstuiți ai sorții.
Mizând pe contragerea subiectelor ample în schiţarea ideii şi a moralei finale, pe o derulare rapidă a evenimentelor şi pe un mod maniheist de a expune fiecare problematică atinsă, Concert în memoria unui înger pare, mai mult, o propunere de viitoare subiecte dezvoltate în locul unor poveşti spuse până la capăt.
Nimic nu mi se pare mai curgător decât scrierea lui Baricco. Mai blând, mai mângăietor, mai firesc, mai puţin studiat, mai puţin preţios şi totuşi atât de strălucitor. Alessandro Baricco are darul cuvintelor mai mult decât oricare scriitor contemporan la care mă pot gândi. Poate şi pentru că mă aflu şi sub influenţa cărţii sale Emaus, care e încâlcită în felul ei şi clară şi neguroasă, dar şi luminoasă în acelaşi timp, complexă în esenţa sa pură şi atât de comună.