2012 | BookMag - Part 13

Are și rutina extraordinarul ei

Încercați un exercițiu în seara aceasta: intrați în propria casă ca într-un muzeu pe care îl vizitați pentru prima oară. Examinați obiectele și amintiți-vă poveștile lor și cum ați ajuns să le alegeți și să vă atașați de ele. Gândiți-vă la ziua în care ați decis că trebuie să aranjați altfel cărțile pe rafturi sau ați cumpărat o nouă canapea sau prima plantă de apartament. Lăsați-vă duse de atmosferă și poveștile obiectelor cu care v-ați înconjurat, iar mâine dimineață vă veți trezi în căminul vostru, sanctuarul pe care l-ați amenjat cu dragoste și minuțiozitate.

Ruxandra Cesereanu: „Îmi place să mă înfăşor în fraze ca într-un cocon dantelat“

Nu am un ceasornic exact pentru scris. Poezie scriu doar când simt că, dacă nu scriu, risc să mă consum într-un dezechilibru acut, psihic și sufletește. Proza, în schimb, o gândesc ca pe o construcţie, ca pe un edificiu cu oase bine amplasate, şlefuite, cu ferestre largi, cu uşi încăpătoare şi odăi la fel, pline de narativitate.

Sylvia Plath între confesiune şi ficţiune

Cunoscută mai ales pentru romanul Clopotul de sticlă şi pentru volumul integral de Poeme pentru care primeşte postum Premiul Pulitzer, Sylvia Plath lasă posterităţii un volum consistent de manuscrise, fragmente de jurnal, făcut public abia în 2000 în Marea Britanie. The Journals of Sylvia Plath, 1950-1962 anunţă în multiple pagini sfârşitul de care avea să aibă parte o scriitoare pentru care viaţa era o chestiune de problematizare constantă, de reflecţie încordată şi de privire mereu din afară.

Mikkel Birkegaard: „Ficțiunea ne influențează continuu realitatea“

Probabil că ați auzit de Mikkel Birkegaard și marele său succes de debut, Libri di Luca – Biblioteca umbrelor. O carte despre misterele care se ascund în spatele cuvintelor, despre puterea înrobitoare a vorbelor rostite răspicat și despre tainele străvechi care ajung la lumină pentru a salva o lume pierdută deja. La doi ani după ce a terminat Biblioteca umbrelor, Birkegaard a surprins lumea literară daneză și internațională cu un nou roman, foarte departe ca stil de cel de debut. Condamnat la moarte este un thriller cu accente horror, iar acest horror nu vine din descrieri super-sângeroase (deși sunt câteva care or să vă dea fiori), ci din atmosfera creată în jurul personajului principal, Frank Føns. Un interviu în exclusivitate cu Mikkel Birkegaard.

Tabuul, o rodie însângerată

Băieţii cuminţi ajung în rai. Băieţii condamnaţi pe nedrept se fac mari, scriu cartea propriei vieţi, fără a şti dacă va fi citită vreodată, apoi se întorc în livada plină de rodii, fructele căzute din paradis. Astfel îşi amintesc şi ultima clipă de fericire. O fericire simplă, aşa cum numai oamenii săraci din regiunile uitate de lume o mai pot aprecia. Personajul din romanul scris de Peter Hobbs trăieşte într-un mic sat din zona montană a Pakistanului. Îşi petrece ore întregi în livada familiei, micul său rai, încărcat de rodiile zemoase. Aceste fructe date-n pârg îi vor deveni singurul ceasornic până la vârsta de paisprezece ani, când va fi alungat din paradis, fără a i se zice şi de ce.

Totul a fost foarte frumos până când n-a mai fost

N-am fost niciodată admiratoarea prozei lui Hemingway. A fost o perioadă în liceu când i-am citit cărțile, dar mi se păreau aride și masculine, deși în fiecare am găsit pasaje care mi-au plăcut. Dar păreau mici insule delicate într-o mare plină de valuri furioase și stânci colțuroase.

O strălucită îmbinare a romanului poliţist cu cel de mistere

Trăim într-o lume în care, pe măsură ce cunoaşterea şi tehnologia avansează către niveluri altădată de neimaginat, se adâncesc şi misterele şi întrebările fără răspuns. În special trecutul, parcă, refuză să se deschidă în totalitate înţelegerii noastre, fiecare răspuns pe care îl căpătăm ascunzând o nouă întrebare.

Perioada în care scrâșnești din dinți și înduri

Viaţa la țară, în anii 50, undeva în vestul Africii de Sud, într-un mediu plin de inegalități sociale dar mai ales de prejudecăți rasiale, cu o familie ciudată, atee și scandaloasă – după standardele orășelului Worcester - îl transformă pe micul John. Dintr-un băiețel precoce el devine un egoist rece care-și urmărește doar propriul scop, propria plăcere. Este conștient de forța egoismului propriu și de cruzimea sa personală – imensă alături de cea comună a celorlalți copii și mai degrabă comparabilă cu cea a adulților. Pentru că el, băiatul în vârstă de doar 10 ani nu este ca alți copii, nici ca cei englezi, nici ca cei afrikaans, el este un copil cu inimă rece, de piatră. Minte constant pentru a-și acoperi micile defecte, imperfecțiunea care i se pare că se datorează în totalitate mamei sale și a felului în care a fost crescut. Copilăria sa nu seamănă deloc cu copilăria din Enciclopedia copiilor. Nu este plină de povești și floricele ci reprezintă doar o perioadă pe care abia așteaptă să o depășească, o perioadă neagră a neputinței și a frustrărilor.

Copiii mici se pierd şi sub umbrele serii

Aţi văzut filmul Gone Baby Gone? 2007, Ben Affleck, Casey Affleck, Morgan Freeman, Ed Harris? Dacă l-aţi văzut, e foarte bine. Acum aveţi ocazia să citiţi şi cartea care a inspirat pelicula ce spune povestea mişcătoare a fetiţei de patru ani dispărute din casa mamei sale. Amanda, copila care nu e de găsit, este simbolul miilor de puştani care dispar zilnic de lângă familiile lor în Statele Unite ale Americii. În metropole, în oraşe mici, nu are importanţă.

Când sentimentalii visători s-au întâlnit cu Boris Vian și Eliade

Le recomand Partea lăuntrică a vântului sau roman despre Hero şi Leandru cititorilor îndrăgostiţi de proza lui Boris Vian. Ei vor putea regăsi în romanul scris de Milorad Pavic aceeaşi realitate ce se topeşte în visele cu tentă suprarealistă, miturile re-prelucrate într-un basm contemporan, decorurile banale care se dau la o parte, dintr-o dată, pentru a-i face loc unui spaţiu ireal, dar şi fragilitatea întâlnită la personajele din Spuma zilelor. Lui Milorad Pavic i s-a zis, de multe ori, scriitorul viselor. Niste vise în care lumea pare mult mai clară, iar personajele se pot scălda liniştite în propriile himere.

Pregătitoarea și căile sale încă întortocheate

Fiul meu e în clasa pregătitoare. Da, acea controversată clasă despre care luni bune s-a vorbit ba de bine, ba de rău, blamată când de pedeliști, când de useliști, a cărei soartă e încă incertă și care e privită de Ministerul Educației ca un experiment. Un experiment în care sunt implicați copii – peste 130.000 în toată țara, învățători – spre 6000 de oameni, școli, primării (din loc în loc) și părinți – teoretic dublu cât numărul copiilor. Ajungem la o cifră impresionantă de persoane implicate și afectate de acest experiment.

Dan Coman: „Scriu proză doar atunci cînd nu mai am forţă pentru poezie“

Marţi, 5,30 Scriu de o oră. A doua ceaşcă de cafea şi încă n-am depăşit o jumătate de pagină. În dimineaţa asta n-a mers prea bine. Nu reuşesc nicicum să o fac pe femeia asta durdulie să-şi tragă ciorapii mai sus de genunchi. Pînă aici a mers dintr-o suflare, dar cum am ajuns la genunchii ăştia cu pielea foarte uscată (un început de psoriazis?), cum m-am împotmolit. Ieri dimineaţă a mers mult mai bine.

An: 2012