În dialogul deschis de Gabriel Liiceanu, Mircea Ivănescu pare, paradoxal, a se deschide în spatele măştii, a se retrage în spatele persiflării şi al ironiei din faţa unui public care speră, citind acest dialog, să cunoască omul şi nu masca.
O biografie în dialog, Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu părăseşte rigiditatea datelor biografice, aşezate cronologic, şi readuce omul care vorbeşte despre sine. Ceea ce riscă o astfel de cale de a pune pe hârtie o biografie este ca autorul să vorbească pentru sine, într-o recuperare a propriei biografii, şi nu pentru cititor. În afara unei modestii a celui care nu se identifică prin propria creaţie, Mircea Ivănescu se situează într-o atare indiferenţă şi o subminare a propriei 
personalităţi. Un cititor care nu este informat cu privire la activitatea literară a scriitorului şi traducătorului Mircea Ivănescu, ar putea rămâne dezamăgit la finalul acestui dialog, de vreme ce poetul îşi minimalizează creaţia în spatele sintagmei versificator la comandă şi a „punerii de baze“ în diferite localuri.
Ca orice biografie de scriitor, şi cea a lui Mircea Ivănescu este aşezată în spatele unui început care se constituie el însuşi într-o poveste de spus mai departe. Considerând că a trebuit să ocupe locul rămas gol în urma morţii surorii sale şi, mai apoi, să atingă geniul fratelui său care se sinucide la doar douăzeci şi doi de ani, Mircea Ivănescu se vede, de la bun început, repetând, la un alt nivel, un destin faţă de care se simte străin. Recapitularea vieţii, condusă de întrebările lui Liiceanu, nu renunţă niciodată la un ton ironico-pesimist şi la o ieşire din spaţiul trăit în locul unei recunoaşteri şi a unei recuperări a sensului. Nicidecum dialogul acesta nu echivalează cu o căutare a sensului sau cu o reflecţie, nici cu o trasare a unei linii la cei 80 de ani ai săi, nici cu o serie de întrebări, sentinţe sau sfaturi date mai departe din postura poetului înţelept. Toate răspunsurile sale sunt o privire echidistantă, o ridicare din umeri şi o situare în faţa întrebării „ce este poezia?“ ca singura modalitate de a fi poet.
Dialogul cu Gabriel Liiceanu îl conduce din viaţa personală, începând cu influenţa soţiei Stela asupra destinului său, la viaţă socială şi, implicit, politică. Din acest punct, poveştile sunt diverse, de la legătura între înscrierea într-un partid şi obţinerea unei case cu grădină pentru pisicile sale, la influenţa fostului său coleg, Ion Iliescu şi la intervenţia acestuia, la munca în Agerpres sau în redacţia Lumen, până la portretul profesorului Tudor Vianu din perspectiva studentului şi la întâlnirile cu prietenul său Matei Călinescu, după plecare acestuia în America.
Pentru poetul care îi citea pe anglo-saxoni când poezia „se trăgea“ din cultura franceză, înstrăinarea de cultura vremii şi pasul făcut înainte nu aveau cum să-l ocolească. De aici poate „nerecunoaşterea“ personală, situarea în afara propriului destin, impersonalitatea cu care vorbeşte despre sine. Dialogul Mircea Ivănescu-Gabriel Liiceanu reface, din întrebare în întrebare, o biografie personală care, din detaşarea răspunsurilor, ratează punctele de intersecţie cu aportul în poezie şi traductologie pe care l-a adus scriitorul român.