În science-fiction răsturnările de interpretare majore sunt rare, iar atunci când se produc, totuși, tind să aibă un caracter mai degrabă constructiv decât violent-demolator. Așa e și normal în cazul unui gen care s-a văzut, cam de pe la începuturile sale, împins la marginea literaturii și obligat să suporte condiția ingrată a minoritarului neglijabil. Într-o asemenea situație, dacă ieși în stradă nervos și pus pe ridicat baricade împotriva propriei tale întreprinderi, nu ai decât de pierdut: mai adaugi argumente în sacul celor ce te tratează oricum ca neserios și îți întorc spatele.
Mănâncă, roagă-te, iubește! a lui Elizabeth Gilbert, bestseller apărut la editura Humanitas, este probabil ce am dorit să aflu sau să citesc în această perioadă. Cred că fiecare dintre noi are nevoie să savureze fără restricții o mâncare cu gust, să se roage pentru a se regăsi și să iubească pentru a fi împlinit(ă).
Când vine vorba de literatura SF, ne apar în minte tot felul de autori americani, începând cu Asimov și Heinlein și terminând cu Orson Scott Card, G.R.R. Martin sau Dan Simmons. Apoi, după ce ne gândim mai bine, ne dăm seama că genul a fost inventat de doi europeni: Jules Verne și H. G. Wells. Că termenul robot a fost inventat de un ceh, Capek. Că există o serie de autori francezi de renume, printre care G. Klein, M. Jeury și S. Brussolo. Că există și autori din estul europei care sunt recunoscuți la nivel mondial: frații Strugațki din Rusia, St. Lem din Polonia și alții. Iar în ultimul timp a început să devină tot mai apreciați - și traduși în Statele Unite - autori din Germania, Finlanda, Polonia sau Spania. Granițele culturale s-au extins și nu mai există n monopol american în privința literaturii SF.
Laureat al premiului Nobel pentru literatură, Coetzee ascunde în spatele autobiografiei ficţionale Tinereţe o parte din ratarea unui artist care se vede nevoit să se piardă printre blocurile de beton şi sticlă ale Londrei în orele rigide de lucru ale unui programator în care nu se regăseşte. Luându-şi ca mentori literari scriitori precum Pound şi Eliot, refuză orice sentimentalism în literatură, suprapunându-şi peste normele acestora propria formare şi aplecare spre matematica pură.
Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, pentru mine experiența de mai jos a fost una nouă și extrem de ciudată. Am început Copila de zăpadă cu nerăbdare și am terminat-o cu sentimentul clar că lipsește ceva, am pierdut ceva pe parcurs. Nu pot să-mi explic deloc senzația așa că am să scriu despre carte exact cum aș scrie despre o poveste pur și simplu. Iertare dacă voi fi ușor sentimentală, cu siguranță am citit cărți net superioare acesteia, însă Copila de zăpadă are o calitate inexplicabilă care m-a sensibilizat.
Pe măsură ce pătrunzi în biografia autorilor de literatură speculativă, încerci şi unele surprize în raport cu imaginea dedusă subiectiv din paginile semnate de ei. Apar, vreau să spun, diferenţe între portretul sugerat de operă şi cel rezultat din documentele de identitate proprii, completate cu tot ce pare să fi fost autoconstrucţie deliberată, în ton cu însăşi firea celui ajuns la un moment dat şi în postura de scriitor.
Romanul lui Foer este un puzzle lingvistic în care doar imaginile suprapuse şi nu ataşate textului oferă o pauză verbală trepidantului salt narativ. Interesant este faptul că în Extrem de tare şi incredibil de aproape totul se derulează prin conştiinţa unui băieţel de nouă ani, iscoditor, inteligent însă deosebit de sensibil şi de ataşat de trecut.
Lucarna a fost primul roman scris de Saramago. Nu a ieşit din tipar decât după şaizeci de ani de la trimiterea paginilor către o editură. Laureatul Premiului Nobel (1998) a lăsat manuscrisul, la care lucra în timpul nopţii, după-ncheierea programului de lucru impus de o slujbă măruntă, dar nu a primit niciun răspuns legat de posibilitatea editării. Ignorarea copilului său literar a lăsat în urmă o mare durere, peste care nu a mai trecut niciodată, în ciuda succesului din anii următori.
Înainte de toate, trebuie să fiţi atente la amănuntul următor: autoarea cărţii De-aş avea un soţ cât o muscă este turcoaică. Aşa că percepţia ei în legătură cu bărbaţii s-ar putea să fie puţin diferită de percepţia noastră, care ne dăm europence sută la sută.
Eroul din Cel mai mare Gulliver, de Gellu Naum, e un puşti ca tine, care ar vrea să crească. Dar cine n-ar dori „să aibă pasul mare, ca să umble mai puţin? Şi cine n-ar vrea să fie „înalt cât o casă cu nouă etaje?. Întrucât rostul poveştilor e acela de a deschide o fereastră către ieşirea din comun, în povestea pe care o vei citi se petrece un miracol măsurabil: eroului i se împlineşte dorinţa ca prin farmec, şi creşte, şi tot creşte până când nimeni nu-i mai ajunge la nas, oricâte prăjini ar folosi şi indiferent ce dimensiuni ar avea ele.
Atunci când i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură în 2008, Academia Suedeză a motivat distincţia prin suprinderea, atât de condensat, a lumii lui Clézio: „este un autor al noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante.
O să încep cu o mărturisire: când au început să apară la noi cărțile lui Pascal Bruckner, le-am citit pe toate. Îmi plăcea scriitura, îmi plăcea curgerea ideilor în volumele de nonficțiune și modul în care construia personaje pe care le ducea către finaluri cvasi-absurde în cele de ficțiune. Apoi l-am văzut la TV și nu mi-a mai plăcut la fel de tare. Nu mai țin minte de ce, dar știu că apoi i-am ocolit o vreme cărțile.
