Zara nu este o fata obişnuită. Colecţionează fobii aşa cum alţii colecţionează timbre sau cutii de bere. Principala fobie a majorităţii oamenilor, aceea de a nu rămâne cumva singuri pe lume, a devenit realitate pentru ea: tatăl ei a plecat de multă vreme, tatăl vitreg i-a murit, iar mama nu e nici ea prezentă în viaţa adolescentei. Acum trăieşte cu bunica, într-un orăşel liniştit din Maine. Prea liniştit e orăşelul acesta. Aşa că Zara începe să vadă peste tot un străin care lasă în urma sa un praf de aur. Individul este un zân, un tip din neamul zânelor adică, şi nu este deloc un tip de treabă.
Cei mai mulţi vorbesc despre stilul uneori suprarealist, în orice caz dificil de tradus, al lui Platonov. Există însă perioade în care asta e literatura cea mai adecvată, cea mai „corectă, cea mai tranzitivă. Luciditatea traumei e stranie în …
Autorul acestei cărți, Sebastian Barry, este un mândru irlandez și acest lucru face ca acțiunea cărții să se petreacă în Irlanda. Și, pentru că personajul principal al cărții Jurnalul ascuns este o femeie care-și scrie memoriile în preajma aniversării celor 100 de ani, cititorul intră pe nesimțite în istoria Irlandei. Roseanne McNulty se află într-un spital de boli mentale deși nu este câtuși de puțin nebună și scrie acest jurnal în secret.
Cu câteva luni în urmă v-am povestit despre un roman al doamnei McDermid, Dincolo de sânge, un roman poliţist foarte reuşit, ai cărui eroi erau inspectorul-şef Carol Jordan şi psihiatrul Tony Hill. Febra oaselor este, într-un fel, continuarea acelui roman, pentru că cei doi eroi îşi văd în continuare de treburile lor.
Romanii credeau că un consum constant de frunze de mentă duce la creșterea inteligenței. Aroma ei ar fi avut darul de a calma nervii, așa că împărații, consulii și patricienii o aveau întotdeauna la îndemână. Romanii, dar și grecii, foloseau menta pentru aromarea dulciurilor și a salatelor, dar și ca aromatizant de cameră, în băi și dormitoare. Asirienii considerau că menta este planta preferată a zeului focului, iar evreii împrăștiau mentă proaspătă în sinagogă, pentru ca la fiecare pas frunzele să fie zdrobite și să elibereze aroma răcoroasă.
Palma îţi demonstrează că până şi într-o ţară cum e Australia, una dintre cele mai iubite de emigranţii Europei - multiculturalismul - deşi ar trebui să câştige pe toate planurile – mai dă şi rateuri atunci când vine vorba de clasa de mijloc.
O carte grea, la propriu și la figurat. La propriu, pentru că are aproape 700 de grame și 800 de pagini și la figurat, pentru că este scrisă chiar de Tony Blair, fostul prim-ministru al Marii Britanii, care dezvăluie multe din culisele politicii din Downing Street nr 10.
William Styron îmi aminteşte, mai ales cu Daţi foc acestei case, de vitalitatea unui Nicolae Breban, de exemplu. La ei totul e simplu: abstinenţa ucide, trebuie să nu cumva să-ţi ţii pulsiunile în frîu, pentru că altfel îţi pregăteşti un scenariu tragic de deconspirare. Eşti mitoman? Minte pînă la capăt. Eşti afemeiat? Nu te ţine în frîu. Eşti băutor? Bea pînă cazi. Oricum soarta te va lovi.
Dacă nu putem număra corect cenaclurile de SF care s-au perindat cu pretenția de a reprezenta o localitate sau alta din țară, uneori chiar mai multe pentru același oraș, ne-ar fi și mai greu să avem o imagine a numărului de fani pe care se putea „baza această mișcare apărută și la noi în jurul creației propriu-zise, după un model despre care se știa că există la americani, dar care se răspândise ca suflat de vânt în întreaga lume. Nu sunt puține grupările cu nume scăpărătoare, căutate în repertoriul astronomic, dar care fie au existat doar pe hârtie, ca fantezii efemere ale unor veleitari, fie adunau la ședințe abia doi-trei curioși, repede dispuși să abandoneze. Dacă ar fi funcționat efectiv și pretutindeni unde se anunțaseră, zecile acestea de cenacluri ar fi trebuit să reprezinte sute de fani activi, o veritabilă „oaste. Realitatea arată, însă, chiar și pentru vremurile de mare agitație fandomială, rezultate mult mai modeste.
Cartea lui Markus Zusak nu este ca nici o carte cu care m-am întâlnit până acum. Pentru că, în ciuda faptului că întreaga poveste este spusă de Moartea însăși, nu am văzut niciodată o carte mai vie. Hoțul de cărți este de fapt o hoață de cărți, Liesel pe numele ei. Și își trăiește viața necăjită în inima Germaniei naziste, într-o perioadă în care Moartea însăși se declară foarte ocupată.
Se ia un autor cu o arie de expertiză bine determinată, un geniu al artelor umaniste a cărui viaţă a stârnit controverse şi o operă neterminată sau încărcată de o simbolistică mult speculată. Se pun cap la cap secvenţe din trecut şi din prezent, primele într-un ritm molcom iar celelalte accelerate de contemporaneitate. Se introduc obligatoriu nişte personaje şarmante, care au darul de a deveni simpatice pentru cititor, dar posedă şi doza necesară de mister pentru a părea la un moment dat nelalocul lor. Căci toate cărţile de genul acesta s-ar sfârşi după o sută de pagini dacă ne-am da seama cine cu cine, cine pe cine şi de ce.
Ce poți să îți dorești după o săptămână aglomerată, în care ai rezolvat o grămadă de lucruri, acasă și la birou? Puțină liniște, puțin timp pentru tine. Câteva ore de lectură, pe canapeaua confortabilă de acasă ori într-un foișor din parc. Oricum, un décor romantic și prietenos, care să se asorteze cu recomandarea mea de lectură: Miracolul, de Nicholas Sparks.
