Povestea din Anticarul, de Julian Sanchez, începe în Barcelona zilelor noastre. Anticarul Antur Aiguader a invitat trei prieteni în magazinul său, seara, după ce închisese prăvălia, la o cafea bună și un coniac și mai bun. Cei patru obișnuiau să se întâlnească astfel în fiecare săptămână, când în magazinul unuia, când în al altuia... Și, în timp ce stăteau la taclale, Artur s-a lăudat că achiziționase niște chestii interesante, printre care o bibliotecă veche ce aparținuse unei familii nobile, familia Bergues. Printre volume a găsit și un soi de registru, ce aparținuse familiei Casadevall. Primul Casadevall cunoscut în istorie fusese ajutorul arhitectului șef care construise catedrala din Barcelona. Registrul Casadevall (așa îl numise anticarul) era scris în latină, iar pe marginea filelor erau adnotări în catalana medievală.
Mai puţin cunoscut cititorilor din România, cel mai cunoscut şi tradus scriitor al Ţării Bascilor, Bernardo Atxaga (pseudonimul lui Joseba Irazu Garmendia) atinge o problemă controversată din punct de vedere politic în romanul El hijo del acordeonista (Fiul acordeonistului). Planul pur estetic al romanului adăposteşte problema conflictelor armate recurente, iar semnalarea acestui substrat politic şi a discursului ideologic de către unul dintre cei mai importanţi critici spanioli, Ignacio Echevarria, îi aduc acestuia atacuri consistente din partea celor care resping implicarea politică a omului de arte sau a criticului în genere care ar trebui să se limiteze doar la domeniul literar.
„Nu există manual pentru Prime Doamne. Primești slujba pentru că bărbatul cu care te-ai căsătorit ajunge președinte, constată fosta Primă Doamnă a Statelor Unite ale Americii, Hillary Rodham Clinton, în prezent Secretar de Stat în guvernul american, în volumul de memorii Istorie Trăită, scris cu grijă și multă documentare.
O nouă serie de autor, dedicată istoricului şi antropologului Andrei Oişteanu, serie ce reuneşte volume deja consacrate în spaţiul cultural românesc şi internaţional, dar şi lucrări inedite, va fi lansată de Polirom în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest de la Bucureşti, sîmbătă, 2 iunie, de la ora 12.00.
Începi să vezi două luni pe cer? Înseamnă că ai halucinaţii. Dac-ai lătrat la ele, totul e în zadar. Dacă mai şi citeşti despre ele, ai intrat în anul 1Q84 şi ai în faţă unul dintre cele mai aşteptate romane scrise de Haruki Murakami.
Steinbeck nu are nevoie de recomandări, are nevoie de recitiri, ca orice clasic. Dar, ca orice clasic, vine cîte o dată şi te loveşte în moalele capului cu ceea ce noi numim din comoditate „actualitatea marilor scriitori. Nu e actualitate, e doar mesaj onest trimis brutal către urmaşii care au de obicei o singură îndeletnicire: să uite de tot şi de toate cu cît mai mult spor.
Meritul unor oameni constă în a scrie bine, al altora în a nu scrie deloc. Sub însemnul cuvintelor lui Jean de la Bruyère, Bartleby y compañía – Bartleby & Co. este un complex de nume şi experienţe literare, unele reale, altele rămânând sub semnul livrescului, aduse împreună printr-un numitor comun: imposibilitatea de a scrie.
Puţine thrillere din ziua de azi au ascuţimea, tensiunea şi nuanţele pe care le-a transpus britanica Belinda Bauer în Câmpul cu iarba neagră. Puţine cărţi de genul acesta mai ridică într-adevăr părul de pe mâini înspre tavan cu o viteză şi o senzaţie atît de ameţitoare.
William Peter Blatty a ajuns să fie cunoscut în întreaga lume pentru romanul Exorcistul. Poate că o contribuție importantă la celebritatea sa a avut și filmul realizat după acest roman, poate că și subiectul cărții a avut un rol important în acest succes... Oricum, Blatty a ajuns să fie apreciat pentru curajul cu care a tratat o temă ciudată, pe care biserica evită s-o discute, iar ateii o evită cu atât mai mult.
Nu este inutil să spun că Teru Miyamoto este unul dintre cei mai mari scriitori niponi contemporani. Cartea de față ne convinge cu ușurință. Nu vreau să-l asociez stereotipurilor legate de „niponitate pentru a susține frumusețea romanului lui, ci mai degrabă să arăt cât de profund și de banal este subiectul cărți, care luate împreună dau un farmec care depășește spatial și timpul.
Un articol publicat de Viorel Pîrligras în revista digitală Nautilus și reluat apoi pe propriul său blog se intitulează Statutul cititorului de SF. Artistul craiovean nu este singurul care în aceste momente se preocupă de caracterul și motivația cititorului specializat, dar îmi pare că interesul lui ține aici (spre deosebire de unele situații despre care o să vorbesc mai jos) de curiozitatea pură. O curiozitate ce tinde să-i lămurească propriile sentimente vizavi de această formă de literatură capabilă să adune în jurul ei și reacțiile așteptate de la cititorul obișnuit, dar și patimi mai greu de explicat prin criterii estetice.
O zi în care celebrăm cartea și lectura, o zi în care ar trebui să ne rezervăm măcar câteva minute pentru a citi altceva decât scroll-ul televiziunilor de știri ori site-urile ziarelor.23 aprilie este ziua în care, deja tradițional, sărbătorim …
