Piazza Bucarest (Polirom) este o carte complicată, foarte complicată, mai ales dacă o citești și ești român. Este o carte deranjantă, exact din același motiv. Cei care suferă de sindromul identificabilității, literare sau mai larg decât atât, vor avea însă de învățat din cartea danezului Grondahl. Perspectiva deloc obiectivă a nordicului asupra realităților noastre, trecute și contemporane, aduce ace în inimă.
Cronica zeiţei (Polirom) este un roman surprinzător pentru aceia dintre noi care au descoperit înainte primele două romane traduse în limba română ale scriitoarei Natsuo Kirino (Afară şi Grotesc). Umila mea experienţă de căutătoare de comori nipone mi-a revelat o artizană versată în arta romanului psihologic după ce mi-a picat în mână Grotesc, un bun exemplu de naraţiune în care observarea societăţii şi explorarea naturii umane sunt sfredelitoare şi reuşesc să capteze atenţia până la finalul celor peste cinci sute de pagini, mai ales în ultimii ani, când romanele de tip cărămidă îi sperie pe mulţi editori.
Are 30+, dar n-o arată, vorba reclamei. Locuieşte într-o garsonieră, la etajul şapte, de unde se vede Interul (hotelul din centrul Bucureştiului). Îşi împarte viaţa între prieteni şi acţiunile rutinei săptămânale, cum ar fi mersul la supermarket pentru cele 200 de grame de salam, o vorbă schimbată cu simpatica vânzătoare de la care îşi cumpără sticlele de apă minerală şi conversaţiile pe mess înainte să înceapă ziua plină de mondenităţi plictisitoare, la care de voie, (dar mai mult) de nevoie trebuie să participe, că se apropie deadline-ul pentru articole.
Nu am mai citit de multă vreme o carte de 350 de pagini în numai două zile. Lumina dintre oceane (Polirom) nu este deloc o scriere uşor de suportat, din mai multe puncte de vedere, cu toate acestea totul curge, parţial din curiozitate faţă de povestea palpitantă şi controversată, parţial din darul autoarei de a înşira lucruri logice într-o formă frumoasă şi rotundă.
Dacă ai privi literatura universală ca pe o hartă, ar trebui să te aventurezi, măcar o dată, şi-n ţara lui Bohumil Hrabal. Cum ajungi acolo? Pentru început, ai putea să te urci în Trenuri cu prioritate. Vei coborâ imediat într-o gară unde şeful creşte porumbei, tânărul impiegat se miră de isprăvile deşucheate ale colegului mai în vârstă, iar partizanii cehi atacă vagoanele naziste. În apropiere se mai află castelul unui nobil, o sală de cinema şi un teatru, ambele transformate între timp în cele mai frumoase magazii pentru cereale dacă e să ne luăm după intrările având coloane impunătoare, precum templele romane.
O dragoste ar fi rămas o banală poveste despre un bărbat educat, din lumea bună, tras pe sfoară de abila vânzătoare de plăceri, dacă nu şi-ar fi băgat coada un scriitor priceput într-ale capcanelor afective, atât de bine întoarse pe toate părţile în literatura italiană postbelică, adânc înfiptă-n mâlul fertil al influenţei freudiene.
Dacă sunteți niște mimoze care citesc conversații porcoase despre situații reale doar în limba engleză, nu vă plac manelele (cel puțin nu public) și dacă aveți o tonă de prejudecăți cu privire la minorități sexuale și romi, nu citiți Soldații. Poveste din Ferentari, cartea lui Schiop. Nu de alta dar parcă văd că o să exclamați apoi la un pahar de băutură fină alături de lumea bună cum se duce-n cap literatura română.
De unde vine universul? Ce a fost înaintea lui? Ce ne va aduce viitorul? Cine suntem noi? Care e calea de urmat? Întrebări perene care așteaptă răspunsuri de mii de ani. Întrebări la care există mai multe variante de răspuns în funcție de domeniul în care apar. Un creaționist ne-ar explica pe îndelete stadiile evoluției, un lider religios ne-ar povesti geneza, un filosof ne-ar trece prin teoriile tuturor școlilor de gândire...etc.
Dacă n-ați citit până acum nimic de Jonathan Coe înseamnă că habar n-aveți de umorul literar britanic, de replici hâtre, de personaje imposibil de adevărate și de scene dureros de amuzante.
Romanul Fericiţi cei fericiţi de Yasmina Reza ar fi fost un bun manual de folosire a umorului pe post de bisturiu în cuplurile roase de frustrări, pentru care disputele iscate dintr-un fleac sunt considerate începutul ameninţător al unei maladii fără leac. Totuşi, nu umorul este cel care aduce o gură de aer într-o atmosferă sufocantă, folosit pentru a distrage atenţia de la urmările acţiunilor, ci mai degrabă o variantă incisivă, apropiată de sarcasmul care taie până ajunge la miezul problemelor acunse printr-o nonşalanţă prost mimată.
Mr. Loverman, de Bernardine Evaristo: un roman despre viața de familie a stimabilului septuagenar Barrington Jedidiah Walker, Esq., căsătorit de jumătate de secol cu impetuoasa Carmel, cu care are două fiice, Donna și Maxine. Ingredientul surpriză este spilcuitul Morris Courtney de la Roux, cu care Barry se iubește fără întreruperi și pe unde apucă de vreo șase decenii.
Dacă vă e dor de perioada comunistă, de atmosfera cartierelor bucureștene muncitorești, în care se înghesuiau mii de oameni și animale de companie, citiți Șoseaua Cățelu 42 de Alina Nedelea, unul dintre romanele finaliste la Premiul Augustin Frățilă 2013.