Dacă vă imaginați o țară mai îngrozitoare, mai absurdă, mai dureros de pierdută decît aceea în care trăiți deja, o faceți degeaba. Florin Irimia și-a imaginat-o în cartea O fereastră întunecată, amestecând fermecător imaginație personală laolaltă cu clișee născute din filmele de groază.
O săptămână în decembrie nu este tocmai tipul de roman pentru care a devenit celebru Sebastian Faulks. Romancierul englez, provenit dintr-o familie cu legături în înalta aristocraţie şi absolvent strălucit de Cambridge, are o îndelungată şi fertilă carieră în romanul istoric, specialitatea sa fiind Franţa secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea.
Se ia un bărbat de (aproape) treizeci de ani, proaspăt divorţat, însingurat într-o metropolă niponă, plictisit de toţi şi de toate, şi se trimite în căutarea imposibilului: oaia fantastică, vietatea în care şi-a pus toate speranţele un personaj ce dirija societatea din umbră, chiar şi de pe patul de moarte. S-au mai adăugat nişte personaje misterioase, un pic de suspans ireal, o prezenţă feminină de-o senzualitate atipică (des întâlnită în romanele autorului) şi nişte detalii stranii. În final, toate acestea sunt amestecate imprevizibil pentru a rezulta un alt roman din colecția Haruki Murakami. Spre deosebire de alte cărţi ale autorului, În căutarea oii fantastice prezintă un personaj masculin aflat în plină criză emoţională care va fi scos din mediul său - metropola acoperită de zgârie-nori, agitaţie şi neoane - pentru a fi trimis într-un loc sălbatic şi mitic, ascuns tocmai în ţinuturile nordului îndepărtat al Japoniei.
Căutarea vizibilului, receptivitatea pasivă, aşteptarea ca disponibilitate, vocaţia bilocaţiei, ieşirea din exterioritate se regăsesc în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, drept forme ale interogaţiei, ale comunicării şi ale poveştii ca singura modalitate de a rezolva criza limbajului.
Vă era dor de comunism? De Zidul Berlinului care rupea în două o singură lume? De poveştile cavernoase, bolnăvicioase, acoperite în mister şi întuneric ale unui univers opac, din care poveştile ieşeau greu şi uneori distorsionate? Scriitoarea germană Katja Lange-Muller spune, în Oi înfuriate, povestea Sojei, o femei născută de partea estică a lucrurilor. Găseşte curajul şi nebunia să fugă în Vest, unde întâlneşte un bărbat stricat, pierdut, pervers, în fine, cu toate calităţile necesare pentru a deveni etrem de dezirabile pentru o femeie la rândul ei dezechilibrată şi neregăsită.
Nici o tîmpenie comercial-mediatică nu merită să treacă fără să o transformăm în prilej de lecturi bune. Apocalipsa e din ce în ce mai prezentă în ficţiunea noastră de toate zilele, inclusiv aia ultra-de-consum. Pentru că, nu-i aşa, dacă tot vine sfîrşitul lumii, parcă cheltui mai cu spor. Aşadar:
Pe coperta acestei cărți a istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel?, primele cuvinte formează o propoziție foarte simplă: „Prezentul este opera trecutului. Nici că se putea spune ceva mai potrivit. În carte, asta face autorul, se uită la prezentul nostru cu ochelarii trecutului. Și așa cum un om își pune ochelarii ca să vadă mai bine, tot așa Lucian Boia își pune trecutul ca să vadă prezentul. Adică să vadă de ce suntem noi, românii, așa cum suntem și de ce România este altfel.
„De ce scriu oamenii? Cât scriu, înseamnă că încă sunt vii. Odată ce ai citit rândurile acestea, moartea s-a tras înapoi. Pentru Saşa şi Volodia, moartea, timpul, distanţa, înţelegerea întâmplărilor, întunecimile războiului, pierderea familiei, ei înşişi capătă sens prin cuvinte. Scrisorile lor nu sunt îndreptate către destinatar, pentru a povesti, pentru a-şi aminti, ci către sine, pentru a-şi vedea rostul prin celălalt.
Dialectica luminilor de Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno e o carte monument, tradusă la noi foarte-foarte tîrziu (efortul lui Andrei Corbea merită de aceea subliniat). Un eveniment care trebuie marcat cumva. Glumiţa cu apocalipsa din titlu nu prea e o glumă. Dialectica luminilor, dată pentru tipar în 1944 de cei doi filozofi care refăceau pe tărîm american grupul Şcolii de la Frankfurt (aveau să se întoarcă în Germania după război), atacă societatea modernă chiar în temelia sa „luministă.
Războiul are inocenţii săi. Ei cred în idealuri, în loialitate, în curaj şi-n solidaritatea umanizantă, indiferent de tabăra pentru care se întâmplă să lupte. Dincolo de tranşee se află oraşelele pitoreşti unde fiecare îşi aşteaptă un membru al familiei plecat departe, pe frontul unei bătălii ce nu-i aparţine. Într-un astfel de orăşel, situat la marginea Romei, cititorii vor întâlni un avocat pasionat mai mult de spiritul legii, două surori care nu înţeleg preocuparea fraţilor mai mari pentru fascism, un aviator englez căzut pe teritoriul inamicului şi câţiva luptători împotriva influenţei naziste. Aceştia vor ţese nişte legături grele, în care visurile, sexualitatea, emanciparea, secretele şi prietenia creeaza un păienjeniş al durerilor nemărturisite. Peste toate se întinde umbra sinistră a celui de-al Doilea Război Mondial.
Eroina noastră din Ce să fac cu moștenirea? este genială. Are mai multe diplome în multe domenii, ştie muzică şi meteorologie, are un coeficient de inteligenţă de 158. Cu toate acestea nu se regăseşte în nimic din jurul ei. Din spusele ei, nu-i plac oamenii şi pe majoritatea îi consideră idioţi. Se crede superioară şi, în multe feluri, chiar este. Are probleme de adaptare, le-a avur de dintotdeauna.
E amuzant de urmărit meciul între adepții sfârșitului lumii (din ce în ce mai mulți) și cei care încearcă să demonteze scenariile fataliste. Cum mai sunt doar câteva zile până la 21 decembrie, vă propun să facem o tabără separată, a celor care se bucură de prezent și privesc cu încredere în viitor. Căci surse de inspirație avem, nenumărate! Mie mi-au atras atenția primele două volume din nou lansata colecție Anticipația, de la Nemira: Știința viitorului de Max Brockman și Antologia viitorului coordonată de Henry Gee.