În 2003, la acceptarea medaliei din partea Fundaţiei Naţionale pentru Carte pentru contribuţia remarcabilă la literatura americană, Stephen King a atras atenţia asupra diviziunii culturale „dintre aşa-numita ficţiune populară şi aşa-numita ficţiune literară. Acordarea medaliei „unuia ca mine i-a stârnit speranţa că „pe viitor lucrurile nu fi neapărat aşa cum au fost dintotdeauna. Se pot clădi punţi de legătură.
Ai vrut vreodată să păstezi ceva doar pentru tine? Să nu împarţi cu fratele, sora, prietenul, prietena sau orice alt cunoscut? Poate tu nu voiai să împarți o ciocolată...o bluză sau orice alt obiect nesemnificativ pe lânga o moştenire de sute de milioane. Mda, nici gemenilor Lorelli şi Ovid Thornthwaite nu le place sa împartă nimic, mai ales moştenirea pe care părinții lor le-au lăsat-o când au murit. Viaţa lor ar părea destul de stranie, ba chiar locuitorii satului de alături cred că sunt blestemaţi!
Dacă mi-a plăcut primul l-am citit şi pe al doilea: Pact cu diavolul. Nu e la fel de atent scris, se simte liniştea conturilor din bancă, alimentate generos după succesul Sub hipnoză. Prea multă relexare, dar Joona Linna, poliţistul de la criminalistică inventat de Kepler, îşi păstrează vioiciunea. Nu prea înţeleg de ce am ales noi să traducem ceea ce în original era Paganinikontrakten (Contractul Paganini) cu mult mai neinteresantul Pact cu diavolul (cred că sînt cîteva zeci de cărţi, filme, muzici cu numele ăsta).
Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să mor de şapte ori. Nici Samantha, eroina principală a cărţii O zi din şapte, nu pare să aprecieze prea mult faptul că moare la nesfîrşit. De fapt, nu pare să aprecieze prea mult faptul că moare. Mai ales că Samantha e o adolescentă populară, cu nasul oarecum pe sus, cu cel mai tare iubit, cu cele mai şmechere prietene. Are o viaţă exact aşa cum trebuie la liceul său ultraamerican. Vrea să-şi înceapă viaţa sexuală în acest ajun de Valentine's Day, doar că acest Valentine's Day pentru ea nu mai vine. Samantha moare într-un accident de maşină şi nu doar o dată ca toţi oamenii normali. Ci în şapte zile consecutive.
Romanul Thera încheie trilogia din care fac parte Soţ şi soţie şi Viaţa amoroasă. Aceeaşi temă străbate cele trei romane: tensiunile din relaţiile de cuplu. În Thera, conflictul dintre valorile tradiţionale şi viziunea modernă asupra libertăţii feminine sunt noua sursă a dilemelor apărute în viaţa protagonistei. Dacă în Soţ şi soţie femeia era chinuită de îndoială şi îşi refuza dezinvoltura, în Thera, personajul feminin îşi îngăduie ruptura de un mediu sufocant.
Pornită pe un drum literar nou, complet diferit de cel al romanelor despre vampiri, Anne Rice pare decisă să creeze o lume nouă, mai poetică, plină de sensibilitate şi de întrebări fundamentale. Sigur, nici lumea vampirilor nu fusese o lume simplă şi primitivă – pentru că autoarea încercase să creeze o mitologie, să descopere un substrat metafizic al făpturilor pe care şi le imaginase.
Undeva, în cuprinsul cărții scrise de Orhan Pamuk – premiat cu Premiul Nobel în 2006 -, acesta mărturisește cum a scris Istanbul: „Am scris cartea de față stând îndelung la taifas cu operele celor patru scriitori melancolici ai Istanbulului care au descoperit și cultivat imaginea de care vorbeam prin felurite întâmplări, lecturi și plimbări.
Era primăvară, eram la țară, la străbunica. Poate că aveam 2 ani și un pic. Mă jucam cu Leu, câinele lup al familiei. Ne hârjoneam printre bujori și la un moment dat el m-a apucat cu dinții de rochie, eu m-am poticnit și am căzut; el a venit și mă împungea cu botul în burtă, așa că m-am pus pe râs, mă gâdila. Țipetele mele au atras-o pe mama și pe străbunica, speriate că Leu mă mușcă. Aceasta este prima mea amintire din copilărie: pot să descriu culorile rochiei, tufele de bujori, jocul cu câinele. Mama îmi spune că de fapt întâi m-am speriat și am țipat, apoi am început să râd. O singură scenă, mai multe amintiri – care dintre ele este cea corectă? În ce măsură amintirile fiecăruia dintre noi reflectă realitatea trecută, fără să fie cosmetizate de sentimente și senzații? Eu îmi amintesc mirosul florilor de bujor de la acea scenă cu câinele, vederea unui bujor mă duce cu gândul la casa de la țară și la curtea imensă în care mă jucam.
După Jurnalele Vampirilor, serie ce mi-a deschis apetitul pentru acest gen de literatură fantastică, am fost foarte încântată când mi-am văzut în bibliotecă toate cele trei volume ale seriei Cercul Secret, Ritualul, Captiva, respectiv Puterea, scrise tot de cunoscuta autoare L. J. Smith.
În ultima vreme am tot citit, multe şi diverse, dar timpul mi-a fost ocupat furat de multe alte activităţi, aşa încât am ajuns să nu mai ţin pasul cu recenziile. Prin urmare, m-am gândit să vă stârnesc doar cu nişte mici impresii de lectură pentru un teanc de cărţi din domenii diverse.
Muzica este o mesageră a zeilor sau, dimpotrivă, a Infernului? Aceasta este întrebarea de la care porneşte romanul Clopotele, semnat de scriitorul american Richard Harvell. Moses Froben, născut într-o clopotniţă a unui sat eleveţian, din relaţia păcătoasă dintre preotul catolic şi „nebuna satului, este posesorul unei voci de excepţie. Ea, vocea, îi aduce în viaţă deopotrivă lumina şi întunericul, eliberarea de condiţia sa umilă şi, totodată, captivitatea într-o alta, la fel de (dacă nu şi mai) chinuitoare. Căci, aruncat în râu de tatăl nelegiuit, dornic să scape de amintirea păcatului său, Moses va fi salvat de nişte călugări. Intrat în mânăstire, vocea îl va face repede remarcat, dar îl va şi condamna pe viaţă: adolescentul va fi castrat, pentru ca vocea sa angelică să îşi păstreze puritatea.
Pentru cuplul imaginat de Zeruya Shalev, problemele nu trebuie rezolvate, ci trăite. Sunt întoarse pe toate feţele şi trezesc vulcanul stins al nemulţumirilor mocnite. Când emoţiile au erupt, nu a venit finalul. A început doar cronica unui război anunţat de alăturarea cuvintelor Soţ şi soţie, prea devreme.