Pe cât de frumos pusă în cuvinte, pe atât de trist dusă pe umeri în viaţa reală e povestea din The Quince Tree Blooms Again, semnată de Elide Bors şi tradusă din română în engleză de Liana Vrăjitoru Andreasen. Micul roman al autoarei române iveşte, din amintiri, rememorând după mulţi ani, cu înţelepciune, multiplele forme ale prizonieratului sufletesc şi ale încercării umane.
Chiar dacă volumul nu este disponibil în română şi nici în librăriile noastre, cu siguranţă succesul, oricare ar fi 
însemnătatea lui, nu ar ocoli aceste rânduri în care, paradoxal, suferinţa te ţine cu sufletul la gură şi te uimeşte la fiecare pagină. Chipul unei femei unde speranţa îşi face loc după neînchipuite tristeţi este construit într-o relatare împăcată cu sine şi nu resemnată, ca o povaţă dată mai departe sieşi şi nu altora.
Între cele două războaie mondiale, o femeie îşi caută locul mai întâi în familie, copil fiind, şi mai apoi în lumea cea mare, înşelătoare şi, mai tot timpul, pe picior de plecare din faţa unei aşezări tihnite. Drumul copilăriei e primul semn că destinul nu avea să fie unul norocos, străbătând, ca într-o poveste de Grimm, drumurile urbane, de data aceasta, ale Bucureştiului, alături de fratele Dolfi. Micuţa Liddy ajunge, cu bună-credinţă, în casa unei femei bogate, în care educaţia iniţial primită se transformă, treptat, în munca fizică la care este supusă. Primul prizonierat începe aici, în curtea unei case din care este salvată, la timp, de mama care îşi recuperează copilul. De aici însă, povestea curge în cuvinte tulburătoare în aşa fel încât salturile de la o etapă la alta nu înseamnă decât intervalul dintre două prizonierate.
Lumea circului în care intră cu optimism şi ale cărei succese îi reîntregesc spiritul o închide în ea însăşi cu multiple eşecuri în a scăpa, din nou, dintr-un loc nepotrivit. Relaţiile personale se sting la fel de repede pe cât se deschide sufletul femeii, astfel că ratările bărbaţilor cu care îşi intersectează drumul devin, implicit, eşecuri personale. Cu un copil la o vârstă mult prea fragedă, eroina noastră îşi continuă drumul cu aceeaşi speranţă, intrând, de fiecare dată, în alt cerc din care, pentru o perioadă mult prea lungă, îi este interzis să iasă.
Încercările de a ieşi dintr-o căsătorie dureroasă, de a regăsi drumul drept sunt mai degrabă pătimiri decât experienţe de viaţă încât te întrebi, citind paginile romanului, până la ce graniţă te poate duce scrisul şi povestea.
Ceea ce te opreşte în mijlocul acestui roman nu este, în cele din urmă, doar povestea unor decăderi personale, ci felul în care, după mult timp, omul găseşte cuvintele şi liniştea să retrăiască amintirea relatând-o. The Quince Tree Blooms Again este, înainte de toate, o carte psihologizantă implicit de vreme ce omul priveşte înapoi suprapunând liniile, graniţele, cercurile şi golurile care au dat forme vieţii de fiecare dată nepotrivite.