Umberto Eco şi-a publicat primul roman, Numele trandafirului, cînd avea aproape cincizeci de ani. După mai bine de două decenii, Confesiunile oferă o retrospectivă a activităţii sale de romancier şi prezintă modul în care îşi construieşte operele, de la alegerea perioadei şi a locului în care plasează acţiunea pînă la „asamblarea” imaginilor şi a episoadelor. În îmbinarea de real şi imaginar sînt prinşi şi cei aflaţi în afara acestor lumi inventate. De ce ne impresionează lacrimile unui personaj? În ce măsură Anna Karenina, Gregor Samsa şi Leopold Bloom „există”?
Eco face o subtilă analiză a operei literare, surp
rinzîndu-ne din nou cu teoriile sale despre arta ficţiunii, plăcerea lecturii şi puterea cuvintelor. Spre convingere, iată un fragment în exclusivitate:
„Ce este scrierea creativă ?
O dată ajuns la vîrsta de cincizeci de ani, nu m-am simţit, ca atîţia alţi intelectuali, frustrat de faptul că opera mea nu se încadrează în categoria scrierii „creative”. Nu am reuşit niciodată să înţeleg de ce Homer e considerat un scriitor creativ, în vreme ce Platon nu. De ce un poet mediocru e considerat un scriitor creativ, dar un valoros autor de eseuri ştiinţifice nu?
În limba franceză există o distincţie clară între écrivain – autorul unor texte „creative”, romancier sau poet, de pildă – şi écrivant – cel ce consemnează fapte, un funcţionar de bancă sau un poliţist care întocmeşte raportul unui caz penal. Dar ce fel de scriitor e filosoful? Am putea spune că filosoful e un scriitor de profesie, ale cărui texte pot fi rezumate sau transpuse în alte cuvinte fără a pierde semnificaţia textului original, în vreme ce operele scriitorilor creativi nu pot fi traduse ori parafrazate fără a pierde ceva din textul original. Cu toate acestea, deşi poeziile şi romanele sînt, fără îndoială, dificil de tradus, nouăzeci la sută din cititorii lumii au citit Război şi pace sau Don Quijote în traducere; şi sînt convins că, în traducere, Tolstoi rămîne mai fidel originalului decît o traducere după Heidegger sau Lacan. Poate fi considerat Lacan mai „creativ” decît Cervantes?
Diferenţa nu poate fi exprimată nici măcar în termeni de funcţie socială a unui text dat. Scrierile lui Galilei se bucură fără îndoială de recunoaştere la nivel filosofic şi ştiinţific, însă în Italia elevii de liceu îi studiază textele ca exemple de scriere creativă de mare fineţe – capodopere ale stilului.
Să presupunem că lucrezi într-o bibliotecă şi că decizi să grupezi aşa-numitele texte creative în Sala A şi aşa-numitele texte ştiinţifice în Sala B. Ai pune eseurile lui Einstein alături de scrisorile lui Edison către finanţatorii săi, ori „O, Suzana!” alături de Hamlet?
Cineva sugera că intenţia scriitoriilor „noncreativi” gen Linnaeus şi Darwin este să transmită informaţii adevărate despre balene sau maimuţe, în vreme ce, atunci cînd Melville scrie despre o balenă albă şi Burroughs despre Tarzan, Omul Junglei, ei doar pretind că enunţă adevărul, născocind în fapt balene şi maimuţe care nu există, fără nici un interes pentru cele reale. Putem spune, fără nici o urmă de îndoială, că Melville, în povestea sa despre o balenă care nu există, nu a avut nici o intenţie de a spune ceva adevărat despre viaţă şi moarte, despre orgoliu şi încăpăţînare?
Consider problematică clasificarea unui scriitor drept „creativ” doar pentru că ne spune lucruri care sînt contrare faptelor. Ptolemeu a lansat o afirmaţie falsă despre mişcarea Pămîntului. Ar trebui să pretindem că a fost mai creativ decît Kepler?
Diferenţa rezidă, mai curînd, în modalităţile contrastante în care scriitorii pot răspunde interpretărilor textelor lor. Dacă i-aş spune unui filosof, sau om de ştiinţă, sau critic de artă: „Ai scris cutare lucru”, autorul poate întotdeauna riposta: „Nu ai înţeles corect textul meu. Am spus exact contrariul”. Dacă însă un critic oferă o interpretare marxistă a operei În căutarea timpului pierdut – de pildă, că la apogeul crizei burgheziei decadente, devotamentul absolut faţă de tărîmul memoriei l-a izolat în mod necesar pe artist de societate –, Proust ar putea fi nemulţumit de această interpretare, însă i-ar fi dificil să o combată. ”
Umberto Eco s‑a născut la Alessandria (Piemont) la 16 ianuarie 1932. A urmat cursurile Universităţii din Torino, luîndu‑şi licenţa în estetică. Din 1971 este profesor de semiotică la Universitatea din Bologna. Conduce revista VS. Quaderni di studi semeiotici. În anii ’60 a fost unul dintre exponenţii de frunte ai avangardei culturale italiene, numărîndu‑se printre fondatorii revistelor Marcatre şi Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit numeroase premii şi distincţii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). A predat la cele mai faimoase universităţi din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste cincizeci dintre ele. A scris romane (Numele trandafirului, 1980, Premiul Strega, 1981, şi Premiul pentru cea mai bună carte a anului; Pendulul lui Foucault, 1988, Premiul Bancarella; Insula din ziua de ieri, 1994; Baudolino, 2002; Misterioasa flacără a reginei Loana, 2004; Cimitirul din Praga, 2010), studii de semiotică, estetică şi teorie literară (Opera deschisă, 1962; Apocaliptici şi integraţi, 1964; Poeticile lui Joyce, 1966; Structura absentă, 1968; Formele conţinutului, 1971; Tratat de semiotică generală, 1975; Cum se face o teză de licenţă, 1977; Lector in fabula, 1979; Semiotica şi filosofia limbajului, 1984; Limitele interpretării, 1990; Şase plimbări prin pădurea narativă, 1994; Despre literatură, 2002), eseuri (Kant şi ornitorincul, 1997), articole (reunite în volumele Jurnal minim, 1963; Al doilea jurnal minim, 1990; Secretul Minervei, 2001). Din opera sa, Editura Polirom a publicat volumele În ce cred cei care nu cred (în colaborare cu Carlo Maria Martini, 2001, 2011), În căutarea limbii perfecte (2002), Numele trandafirului (2004, 2010, 2011, 2013, 2014), Misterioasa flacără a reginei Loana (2004), Pendulul lui Foucault (2005, 2013), Trei povestiri (în colaborare cu Eugenio Carmi, 2005), Cum se face o teză de licenţă (2006, 2013), Baudolino (2007, 2014), Limitele interpretării (2007), Apocaliptici şi integraţi. Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii de masă (2008), A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere (2008), Insula din ziua de ieri (2009), De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn şi interpretare (2009), Kant şi ornitorincul (ed. a II‑a, 2010), Cimitirul din Praga (2010, 2011, 2013), Cum ne construim duşmanul (2011, 2013) şi Numărul zero (2015).