Cea care şi-ar fi dorit să devină jurnalista şi scriitoarea, Anne Frank, îşi anticipează viitorul şi îl comprimă într-o singură carte, nescrisă pentru publicare, ci pentru a înţelege, dincolo de solitudinea şi de închiderea într-un spaţiu personal, o existenţă.
Ultimul roman al lui Gheorghe Crăciun, Femei albastre, readuce în proză analiza interioară şi diferite ipostaze ale personajului feminin. Chiar dacă pasajele de metaliteratură nu mai sunt obiectul de analiză al romanului, scriitura fină, aşezată, atent psihologizată este subiectul principal al acestui cumul cromatic de stări şi impresii.
Laureat al premiului Nobel pentru literatură, Coetzee ascunde în spatele autobiografiei ficţionale Tinereţe o parte din ratarea unui artist care se vede nevoit să se piardă printre blocurile de beton şi sticlă ale Londrei în orele rigide de lucru ale unui programator în care nu se regăseşte. Luându-şi ca mentori literari scriitori precum Pound şi Eliot, refuză orice sentimentalism în literatură, suprapunându-şi peste normele acestora propria formare şi aplecare spre matematica pură.
Romanul lui Foer este un puzzle lingvistic în care doar imaginile suprapuse şi nu ataşate textului oferă o pauză verbală trepidantului salt narativ. Interesant este faptul că în Extrem de tare şi incredibil de aproape totul se derulează prin conştiinţa unui băieţel de nouă ani, iscoditor, inteligent însă deosebit de sensibil şi de ataşat de trecut.
Atunci când i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură în 2008, Academia Suedeză a motivat distincţia prin suprinderea, atât de condensat, a lumii lui Clézio: „este un autor al noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante.
În mijlocul unor disesiuni rasiale care duc la confruntări civice, cu urmări morale puternice de cele mai multe ori, o femeie se vede în postura de militant într-un spaţiu în care puterea cuvântului în limba maternă şi culoarea pielii sunt mai puternice, într-un anume sens, decât armele. Scriitoarea însăşi, Nadine Gordimer, premiată cu Nobelul pentru literatură în 1991, provine ea însăşi dintr-o familie din Africa de Sud, în care mama de origine britanică este atent preocupată de situaţia familiilor de negri, luptând, asemenea personajului Vera
Pe cât de frumos pusă în cuvinte, pe atât de trist dusă pe umeri în viaţa reală e povestea din The Quince Tree Blooms Again, semnată de Elide Bors şi tradusă din română în engleză de Liana Vrăjitoru Andreasen. Micul roman al autoarei române iveşte, din amintiri, rememorând după mulţi ani, cu înţelepciune, multiplele forme ale prizonieratului sufletesc şi ale încercării umane.
O autobiografie care debutează cu fraza „Viaţa mea este povestea unei realizări de sine a inconştientului va spune foarte puţin despre evenimentele exterioare ale celui care interpretează şi nu mărturiseşte, şi mult mai mult despre viaţa lăuntrică deosebit de puternică şi consistentă a lui C.G. Jung.
Autobiografia lui Emir Kusturica e încărcată de întrebările celui care îşi vede ţara risipită treptat de pe harta Europei. Mai mult decât poveste personală, cartea lui Kusturica este o psihologie generală a timpului în care artistul îşi caută loc în artă şi în lume într-un alt teritoriu şi într-un alt context politic şi social.
Mici anecdote şi fragmente disipate din copilărie şi adolescenţă refac avanscena vieţii de scriitor a lui José Saramago, lăsând însă în afara paginilor ceea ce poate ne-am dori să cunoaştem din culisele cărţilor şi ale vieţii sale literare.
Însemnările unui artist care îşi cunoaşte ascensiunea, locul în epocă şi, mai ales, propriul orgoliu pe care îl face scop în sine devin din confesiune oratorie despre sine, fără niciun fel de rezervă. Personalitatea deloc aşezată a celui care neagă orice nu se apropie de talentul lui Dalí, obiectivându-se într-o supraconştiinţă a sinelui, se întâlneşte cu viziunea clasică a iubitorului de artă, care îi priveşte atemporal opera în afara omului.
Sunt puţine cărţile în care, spre finalul lor, începi să citeşti cu adevărat nu istoria lor, nici povestea sau întâmplarea, ci o atare stare de incertitudine şi de sensibilitate amestecate. Nici până la finalul cărţii aproape că nu ştii, şi poate că nici nu te întrebi, pe cine se hotărăşte tănărul Jacob să iubească, însă treci alături de el, atât de personal, printre oameni, războaie, case şi deportări.