Cu apariţia celui de-al 9-lea număr, revista de atitudine culturală ALECART (www.alecart.ro) întregeşte seria de evenimente importante din mediul cultural şi confirmă, încă o dată, că se poate face presă culturală de calitate, orientată spre un public care recunoaşte o recenzie onestă, un articol de opinie bine argumentat sau o anchetă consistentă. Cel mai important atuu al acestei publicaţii rămâne vârsta redactorilor ei, tineri liceeni şi studenţi (admişi la prestigioase universităţi din Europa şi SUA), vizibilă la tot pasul în lectură prin tonul dezinvolt al articolelor, prin deschiderea subiectelor spre societatea nu doar românească şi, mai ales, prin libertatea pe care şi-o asumă, deosebit de matur, în recomandările de carte, film, teatru, călătorii sau subiecte la zi din cultura română.
Un discurs dintr-o bucată despre literatură, despre clişee literare şi scriitori într-un roman-dialog în care cuvintele se citesc cu sensul de bază, lipsite de conotaţiile inutile ale clasicizării unei imagini. Scriitura ca meserie impudică, ca „rezistenţă a unui individ la reaua-credinţă a mediului se construieşte în imaginea unui scriitor care descalifică existenţa prin toate punctele ei nevralgice.
Asocierea perioadei comuniste cu şedinţe curioase de spiritism, cu o piesă de teatru care se amână constant şi cu înregistrări ascultate după moartea aşa-zisului inculpat reface istoria sub forma poveştilor şi a distorisionărilor jurnalistice.
Republica de cuvinte a scriitorului Matei Vişniec e cucerită şi în ultima sa carte Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, prin jongleriile cu sensurile cuvintelor, prin punerea lor la încercare în contexte diverse şi printr-o reactualizare a expresiilor uzuale din limbă.
Căutarea vizibilului, receptivitatea pasivă, aşteptarea ca disponibilitate, vocaţia bilocaţiei, ieşirea din exterioritate se regăsesc în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, drept forme ale interogaţiei, ale comunicării şi ale poveştii ca singura modalitate de a rezolva criza limbajului.
„De ce scriu oamenii? Cât scriu, înseamnă că încă sunt vii. Odată ce ai citit rândurile acestea, moartea s-a tras înapoi. Pentru Saşa şi Volodia, moartea, timpul, distanţa, înţelegerea întâmplărilor, întunecimile războiului, pierderea familiei, ei înşişi capătă sens prin cuvinte. Scrisorile lor nu sunt îndreptate către destinatar, pentru a povesti, pentru a-şi aminti, ci către sine, pentru a-şi vedea rostul prin celălalt.
Mizând pe contragerea subiectelor ample în schiţarea ideii şi a moralei finale, pe o derulare rapidă a evenimentelor şi pe un mod maniheist de a expune fiecare problematică atinsă, Concert în memoria unui înger pare, mai mult, o propunere de viitoare subiecte dezvoltate în locul unor poveşti spuse până la capăt.
Moartea unei femei în împrejurări bizare nu aduce nelinişti sau semne de întrebare în lumea aparent anostă a unui fost agent al serviciilor secrete israeliene sau a unei fiice atinse de o boală aparent inexplicabilă. Revine însă în fragmente de amintiri neordonate, disipate şi, uneori, dureroase, în existenţa unui bărbat trăită la limita dintre somn şi visare, dintre nepăsare şi retragere treptată din societate.
Câştigarea Premiului Augustin Frăţilă de către Lucian Dan Teodorovici îl readuce pe Matei Brunul pe lista de lecturi, relecturi, de reinterpretări ale unui roman în care istoria individuală se diluează în cea universală până la dispariţie, asemenea amintirilor risipite din memorie. Ceea ce rămâne însă atât în memoria Brunului, cât şi în receptarea cititorului, este nevoia de povestire şi de poveşti, singura care oferă individualitate şi realitate întâmplărilor sau oamenilor.
Publicat în 2012, volumul Joseph Anton. Memorii condensează variile nuanţe şi înţelegeri ale libertăţii; între exilul interior şi nevoia de a-şi recupera libertatea exterioară, între cenzura impusă a cărţilor şi conştiinţa că tocmai acest fapt îi poate reda individualitatea, între nevoia de izolare „ca să se poată auzi şi tumultul care îl înconjoară, scriitorul Salman Rushdie face loc omului Joseph Anton, singurul care poate să-i redea, la final, identitatea.
Spaţiul livresc al unui anticariat vechi din Barcelona, un castel-închisoare pe culmile Montjuicului şi un loc incert şi plin de legende al Cimitirului Cărţilor Uitate adună în romanul Prizonierul cerului o sumă de poveşti care se identifică mai mult cu locurile în care se nasc decât cu oamenii care le poartă.
Cu fiecare articol al volumului Ochiul căprui al dragostei noastre, trecem de la pagini desprinse parcă din Orbitor, la însemnări despre rolul artistului în genere sau portrete de scriitori români, la nostalgii sau amintiri din perioada comunistă, într-o întoarcere continuă spre adolescentul Cărtărescu a cărui existenţă rămâne, ca şi în romanele sale, într-un continuu imaginar corporalizat.