Dacă ştirile vehiculate în presa ultimelor zile aduc în faţa cititorilor un Gabriel Garcia Marquez care a încetat să scrie din cauza demenţei de care vorbeşte fratele său, Jaume, avem convingerea că volumul A trăi pentru a-ţi povesti viaţa a fost scris la timpul său norocos, având în vedere nota diaristică în care poate fi citit.
În căutarea cuvintelor vii care pot defini feluritele nuanţe şi manifestări ale amorului, fie că este amorul curtoazie sau amorul intim care lasă garda politeţii excesive jos (Cum am dresat un melc pe sânii tăi), fie că este cel declarat în epistole şi în scenarii florale din a doua parte a volumului
Volumul de aproape 100 de pagini, Rătăciri, apărut în 2012 la editura Allfa, ne redă un Horaţiu Mălăele care se joacă de data aceasta printre cuvintele scrise şi stilurile de tot felul, fragmentele luând fie forma unei pagini de roman în care parcă am citi un Marin Preda (Au venit comuniştii), a unor povestiri în viul grai al unui Creangă (Copilăria) fie a unui jurnal-confesiune (Doamne, tineri mai eram...) sau a unor opinii jurnalistice (Cinefagii...). Cert este că volumul se citeşte, aşa cum o spune şi Radu Beligan, pe nerăsuflate.
Cu o copertă care ar înduioşa orice iubitor de animale şi un subtitlu care îi face pe cititorii curioşi să afle toată povestea eroului în cauză, Dewey. Pisoiul din biblioteca unui mic oraş cucereşte lumea, apărut la Humanitas în 2012, este mai mult decât o „biografie felină. De la sfaturi pentru bibliotecari în vederea campaniilor de marketing la o imagine realistă a societăţii americane a anilor 80, până la o psihologie a relaţiilor familiale, bestsellerul lui Vicky Myron se dovedeşte a fi mai mult decât o poveste jucăuşă şi un ghid de creştere a pisoilor.
Una dintre vocile literaturii chiliene, asociată atât regimului politic auster al ţării natale cât şi începuturilor unei epoci literare, Isabel Allende, rememorează în romanul dedicat fiicei sale, Paula, un amestec de întâmplări personale, familiale care îşi găsesc ecoul în evenimentele politice ale vremii.
Viaţa pe care o rezumă John Barth într-un joc de cuvinte ar avea nevoie doar de teller/tale/told, mai exact de un povestitor, o poveste şi ceva povestit sau de povestit. În acelaşi joc de-a realitatea, cartea şi-ar recunoaşte finalul fie prin destiny, fie prin destination, în timp ce omul ar fi şi creation şi caricature.
Lumea culturală din România regretă nespus încetarea din viaţă a Irinei Mavrodin, unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai ţării noastre, cunoscută în primul rând prin traducerea în română a integralei În căutarea timpului pierdut (începută în 1987 şi finalizată în 2000) a scriitorului francez Marcel Proust.
Apărut în România în traducerea Marianei Ştefănescu, Dicţionarul khazar, roman-lexic în 100 000 de cuvinte. Exemplar feminin îşi avertizează cititorul într-un ton serios la suprafaţă, ludic în subtext, că este ferit de soarta altor cititori, şi anume moartea inevitabilă în urma lecturii ediţiei în cauză. De la gravitatea prezicerii iniţiale, autorul decade în parodia obiectivelor scrierii acestui roman şi empatizează „culinar cu cititorul său de vreme ce „el se aşează să scrie precuvântarea înainte de cină, pentru ca apoi cititorul să se apuce de citit la siestă. Aşa încât scriitorul, îmboldit de foame, să fie cât mai scurt, iar cititorul, sătul, să nu găsească precuvântarea prea lungă.
Mai puţin cunoscut cititorilor din România, cel mai cunoscut şi tradus scriitor al Ţării Bascilor, Bernardo Atxaga (pseudonimul lui Joseba Irazu Garmendia) atinge o problemă controversată din punct de vedere politic în romanul El hijo del acordeonista (Fiul acordeonistului). Planul pur estetic al romanului adăposteşte problema conflictelor armate recurente, iar semnalarea acestui substrat politic şi a discursului ideologic de către unul dintre cei mai importanţi critici spanioli, Ignacio Echevarria, îi aduc acestuia atacuri consistente din partea celor care resping implicarea politică a omului de arte sau a criticului în genere care ar trebui să se limiteze doar la domeniul literar.
Meritul unor oameni constă în a scrie bine, al altora în a nu scrie deloc. Sub însemnul cuvintelor lui Jean de la Bruyère, Bartleby y compañía – Bartleby & Co. este un complex de nume şi experienţe literare, unele reale, altele rămânând sub semnul livrescului, aduse împreună printr-un numitor comun: imposibilitatea de a scrie.