Conferințele „Despre buna folosință a lecturii pun în valoare liceeni și profesori care intră în dialog și dezbatere cu reprezentanți ai comunității literare și culturale românești. Startul seriei pilot de trei conferințe are loc în cadrul Târgului Internațional Gaudeamus, azi, de la ora 15.30, în ceainărie.
Sahar Delijani s-a născut în închisoarea Evin din Teheran, în 1983. Atunci părinții săi fuseseră arestați pentru activism politic, într-un context social în care oricine nu se exprima în favoarea regimului era considerat suspect. De la acest moment începe și povestea pe care ne-o spune în Copiii arborelui de jacaranda, o carte greu de încadrat într-o categorie anume, căci e mai mult o istorie de familie pusă într-un scenariu foarte puțin ficționalizat.
Arta romanului este un anumit fel de a scrie istoria. Nu există eveniment istoric care să nu se regăsească în paginile unui roman. Nu există personaj de roman, oricât ar fi de straniu, pentru care să nu se afle un timp istoric care să-l găzduiască. Uneori corespondenţa aceasta se multiplică, precum imaginile prinse între coperţile a două oglinzi: istoria are legende, literatura are mituri. Astfel încât aceeaşi legendă poate fi repovestită cu personaje diferite, iar acelaşi personaj poate hălădui în timpuri diferite.
Ţi-a intrat în cap că pînă acum ai scris somnambulic, cu ochii larg închişi. N-a fost rău. Dar brusc, vrei să înveţi să mergi cu ochii bine deschişi. Şi vrei să înveţi să mergi pe bicicletă. Şi înveţi. Dar te temi că ţi-ai pierdut inconştienţa cu care te aruncai într-o carte. Şi de aici ezitarea. Lungul drum al ezitării către exactitate. Un an, doi, trei... În care speri să achiziţionezi inocenţă. Ezitarea. Exactitatea. În acelaşi timp. Inocenţa. Ştiinţa. Rigoarea maximă. Cum ar fi posibil?...
Cînd a apărut Greața lui Sartre, Camus i-a reproșat că nu reușește să atingă tragicul pentru că uită de frumusețea vieții. Știm instinctiv că avea dreptate, iar faptul că Greața e o carte prea puțin citită o confirmă - ceea ce face viața și implicit arta tragică nu e numai entropia - și în cazul artei, descrierea acesteia - ci e felul inflexibil în care entropia ne mătură speranțele.
E ultimul bărbat din viața mea: nenorocos, contorsionat, eliptic. Derutează nu doar pentru că numele îi sună a arab, iar el e persan din vechime, ci mai ales pentru că lumea nouă e uitucă, grăbită și plină de ingratitudini, căci cine își mai amintește de Omar Khayyam - poetul, filosoful, îndrăgitul unei lumi tihnite și pline de legende - de la care maică- sa i-a luat numele, când toți vorbim despre Iran ca despre „o axă a răului, preluând sintagma de la George W. Bush Jr. (care nici el nu știa mare lucru despre acest spațiu, cum alții nu știau nici despre România acum ceva vreme).
Una din vorbele preferate ale bunicului meu, Moşu, cum îi spuneam, era: „Cine şi-o adus aminte?. Şi de cele mai multe ori nu se referea la lucruri care s-au întâmplat, ci la lucruri noi, neaşteptate şi neanunţate. Adică nu spunea „Cine şi-o adus aminte că trebuia să cumper pâine , ci, să zicem „Cine şi-o adus aminte c-o să vină şi revoluţia?. Acest „cine şi-o adus aminte că... ajunsese să înlocuiască definitiv mai puţin poeticul „cine s-o gândit că... . Mi-a luat ani buni să înţeleg expresia lui Moşu
Fundaţia Sergiu Celibidache a inițiat Români pentru o lume, o campanie de responsabilitate socială ce se adresează României şi promovează valorile naţionale, încurajând tânăra generaţie în a-şi urma visul, indiferent de segmentul cultural în care activează. Campania Români pentru o lume reprezintă un tribut adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României peste tot în lume și aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe conaţionalii care, prin activitatea lor, rămân nemuritori.
Mi-am ţinut viaţa cu jurnalismul. Incult, am practicat tipare deja inventate. În reportajele mele mi se spunea că semăn cu Brunea Fox, în interviuri cu Monciu Sudinschi. Şi, cum nu-i citisem, i-am devorat. Da, nu aduceam nimic nou sub soare.
Scriu pentru că sunt posedat. Nu de Diavol ci de mine însumi. Scriu pentru că sunt revoltat. Scriu cu furie, scriu ca să mă calmez. Scriu pentru că văd, aud, sunt agresat, angoasat, sunt disperat. Scriu ca să supraviețuiesc. Îmi fac plută din cuvinte – pluta Meduzei – și mă las purtat pe apele negre ale minții din creier. Ale lucidității. Totul este un calvar. O agonie. Nimic nu vine de la sine. Totul e sforțare. Totul e supliciu. Cât are să mai dureze? De ce nu se termină-odată? De ce-aș vrea să se termine?
În copilărie, cuvintele mele se lăsau greu adunate pe hîrtie. Scriitorii semănau cu niște balauri cu două capete, din moment ce ar fi putut să umple nenumărate pagini dacă ar fi fost în locul meu și ar fi avut ca temă pentru acasă o compunere. Îi detestam pentru abilitatea asta.
Asperger este un test, o insurgență. Resimt – și-mi îngădui să spun că și cei mai mulți dintre poeții generației mele – fundătura tematică, prostituția, uzura ireparabilă a cuvântului, formei, a poeziei majusculate, a tuturor ideilor luate de-a gata, răscroite, răscoapte. Am căutat în ultimii ani acele instrumente care ar fi avut capacitatea de a dizolva narativul, biografismul show-off, nud, dansul de păpușă al acelorași ritmuri circadiene, dâra groasă pe care o lasă truismul pretins insolit, tentația/ușurătatea de a liriciza cu mijloace facile, ostentația expresivă – cu atâta îndârjire exploatate în poezia actuală.