Dacă n-aţi citit Minciunile lui Locke Lamora de Scott Lynch sau dacă aţi citit cartea mai demult şi nu vă mai amintiţi despre ce-i vorba în ea, o să vă fac un scurt rezumat, ca să puteţi citi Piraţii mărilor roşii (al doilea volum al serieiTicălosul gentilom, prevăzută să aibă şapte părţi).
Într-o bună zi a anului 2021, Scott Warden - un american ajuns împreună cu soția și fetița sa în Thailanda - află că în zonă se întâmplase ceva ciudat. Se duce împreună cu un prieten cam dubios (care se ocupa, printre altele, cu trafic de droguri) să vadă desăpre ce-i vorba. Și descoperă că în regiune apăruse din senin un monument imens și bizar, ridicat pentru a comemora o victorie a lui Kuin în anul 2041. Având în vedere că eroul nostru viețuia în 2021, însemna că monumentul se referea la o victorie ce urma să aibă loc peste douăzeci de ani. Și cine era Kuin? Nimeni nu auzise de un asemenea personaj și nimic nu prevedea că în Asia avea să apară un individ care să dețină mijloace militare atât de mari, încât să cucerească teritorii întinse și - mai ales - care să stăpânească o tehnologie care să-i permită să expedieze sculpturi imense în trecut.
În 1968 – eram student şi cântăream mai puţin de jumătate din cât cântăresc acum – am găsit o carte proaspăt publicată în colecţia Aventura – aia cu un „a pe copertă, fără nici o ilustraţie. În aceeaşi colecţie apăruseră cu puţin timp înainte două traduceri ce mi se păruseră foarte interesante (în comparaţie cu cărţile publicate în mod obișnuit): Nevada, un western de Zane Gray, şi Arcaşul verde de Edgar Wallace. Aşa că am cumpărat imediat Astă seară, Marlowe. Nu auzisem până atunci de Raymond Chandler şi nu mă aşteptam la ceea ce aveam să găsesc între copertele de-un bleu ciel.
Pe lângă istoria cea măreață, ce descrie bătălii eroice, creșterea și descreșterea imperiilor, precum și evoluția unor personaje admirabile sau abominabile, există și-o istorie a lucrurilor mărunte, a lucrurilor care nu modifică desfășurarea evenimentelor, dar care au existat și merită cunoscute. Într-un mod bizar, asemenea lucruri mărunte trezesc uneori un interes deosebit și oamenii obișnuiți sunt pasionați de ele, dar istoricii le tratează cu oarecare suspiciune, nefiind convinși că merită să le bage în seamă sau să le considere doar niște bârfe lipsite de importanță. Decese ciudate, prinți care au supraviețuit în mod miraculos unor catastrofe și care apar să-și revendice tronul - adică treburi suspecte în sine și nu prea demne de încredere - au existat de când există istorie. Revolta falsului Nero, răscoala lui Emilian Pugaciov (care pretindea că-i țarul Petru al III-lea, care scăpase ca prin minune de asasinii tocmiți de soția sa) sunt doar câteva exemple de false identități. Dar există în istorie nenumărate cazuri în care persoane care au susținut că-s de origine înaltă n-au declanșat nici revolte, nici războaie civile, ci s-au mulțumit să-și pretindă drepturile (fără a reuși niciodată să le obțină, însă fără să se poată demonstra că nu erau ceea ce susțineau că sunt). Viața și pretențiile lor au fost studiate de istorici ca niște ciudățenii, ca niște enigme ce nu puteau fi rezolvate din cauză că nu existau suficiente informații, deci fiind imposibil să se decidă dacă au fost niște impostori sau niște năpăstuiți ai sorții.
Cu toate că Stephen King a scris o mulţime de cărţi care aparţin unor genuri complet diferite (mainstream, SF, fantasy şi horror), a rămas în mintea cititorilor drept un maestru al literaturii horror. Şi mi se pare normal să fie aşa, din moment ce primele sale romane...
Vă mai amintiți de romanul Roțile? Dar de Aeroportul? Poate ați citit și Mânuitorii de bani. Toate au fost cărți de mare succes în România de dinainte de 1990. Din ce cauză?
Există două moduri de abordare a istoriei: unul care susține că personalitățile modelează lumea și istoria, altul care consideră că istoria se supune unor legi pe care nu le cunoaștem prea bine, iar aceste legi impun apariția, în momentele potrivite, ale unor personalități care sunt, de fapt, manifestarea tendințelor istorice ale momentului.
Lumea îl consideră pe King autor de romane horror și uneori se minunează când acesta pare că rătăcește drumul ce-i părea destinat. În realitate, King a scris o mulțime de romane SF, unele publicate sub pseudonim, altele (precum Firestarter sau Dead Zone) sub nume propriu. Fără a mai pomeni de romane mainstream - pentru că Stephen King și-a dorit întotdeauna recunoașterea criticii mainstream.
Suntem atât de obișnuiți cu anumite clișee, încât ne e dificil să acceptăm că nu sunt valabile oricând. Pentru mulți dintre noi, Japonia medievală înseamnă samurai, înseamnă devotament orb față de senior, înseamnă războinici de-o îndemânare uluitoare - adică tot ce am văzut pe vremuri în filmele cu Toshiro Mifune.
Dacă ați citit Centurion, romanul lui Simon Scarrow, atunci cunoașteți aventurile centurionilor Cato și Macro în Palmyra. Dacă nu l-ați citit, nu-i nici o problemă, pentru că Gladiatorul se poate citi fără să fie nevoie să cunoașteți aventurile anterioare ale celor doi soldați romani.
Cu ceva timp în urmă vă povesteam despre plăcerea cu care l-am descoperit pe Jeffery Deaver și vă recomandam primul roman din seria Lincoln Rhyme, Colecționarul de oase. Am citit de curând al doilea roman din respectiva serie, Dansând cu moartea, care mi-a întărit părerea bună pe care mi-o făcusem despre autor.
Aș dori să vă vorbesc despre un roman extraordinar, care se numește Drood și este scris de Dan Simmons. Un roman care a avut un succes incredibil și care urmează să fie ecranizat în curând. Dar mi se pare că-i mult mai interesant să vă povestesc mai întâi câte ceva despre autor - pentru că acesta este cunoscut și admirat mai ales în cercurile amatorilor de literatură horror, SF sau fantasy (adică de ceea ce se numește în general literatură a imaginarului) și este mai puțin cunoscut în rândul cititorilor de literatură mainstream. Ciudățenia constă în faptul că Simmons este cel mai mainstream dintre toți autorii de literatură a imaginarului și și-a câștigat notorietatea în rândul fanilor tocmai datorită acestei calități!