liviu radu | BookMag

Despre bătrâneţe şi crime

Thrillerul este un gen literar care se deosebeşte fundamental de romanele poliţiste. Un roman poliţist îşi propune să rezolve o enigmă, să îl facă pe cititor să participe la descoperirea criminalului. Thrillerul îşi propune cu totul altceva: să-i transmită cititorului emoţii, să-l facă să simtă că se înfioară. Descoperirea asasinului nu-i nici scop, nici mijloc pentru transmiterea acestor emoţii. Ca atare, autorul nu ascunde identitatea acestuia, cititorul o cunoaşte de la început – dar asta nu înseamnă că o cunoaşte şi poliţia...Cam aşa stau lucrurile şi în cazul romanului Profesorul, de John Katzenbach.

Despre societate, pe înţelesul tuturor

Încă din antichitate se ştia că nu există o formă ideală de stat, fiecare dintre ele având tendinţa de a degenera. Astfel, monarhia decădea în tiranie, aristocraţia decădea în oligarhie, democraţia degenera în anarhie... Într-un cuvânt, de la Platon încoace, oamenii s-au tot întrebat care ar fi forma ideală de stat şi cum ar putea fi împiedicată aceasta să degenereze în ceva ce ar fi fost, de fapt, opusul ei.

Să nu înfuriați niciodată un critic literar

Scriitorul Cullen Greenwich (zis Cubby) este un om fericit şi îi mulţumeşte fără încetare îngerului său păzitor pentru tot ce are în viaţă: o soţie frumoasă, iubitoare şi talentată (Penny Bloom este o celebră autoare de cărţi pentru copii), un băiat de-o inteligenţă rară, un adevărat Einstein (Milo se străduieşte să inventeze o maşină a timpului şi alte aparate la fel de interesante) şi un câine – Lassie – cuminte şi deştept. Ca şi cum toate astea nu i-ar fi fost de ajuns, are şi talent, iar cărţile lui sunt întotdeauna pe lista bestsellerurilor. Numai că, la un moment dat, îngerul pare să se fi plictisit, pentru că soarta lui Cubby se schimbă brusc.

Darul ce se vede în ochi

Romanul Darul, al domnişoarei Cashore, începe în cel mai dramatic mod cu putinţă – o tânără domniţă pătrunde într-un castel, scoate din circulaţie gărzile, se luptă cu un personaj necunoscut (dar care nu face parte dintre cei din castel), apoi eliberează un bătrân deţinut în temniţele respectivului castel şi-l duce într-un loc sigur. Şi cartea continuă în acelaşi ritm trepidant, făcându-l pe cititor să n-o lase din mână până n-o termină.

Otrăvuri, bombe şi poliţişti

Lloyd Allen era un nebun periculos, internat în spitalul Bradfield Moor. Într-o noapte cu lună plină a auzit vocea Domnului - care i-a cerut să plece din ospiciu şi să omoare pe cineva. În încăierarea provocată de tentativa de evadare a nebunului – care găsise un topor în trusa antiincendiu de la primul etaj al spitalului – doctorul Tony Hill a reuşit să-i distragă atenţia lui Allen suficient timp cât să permită infirmierilor să-l imobilizeze, dar s-a ales cu o lovitură de topor în genunchi...Aşa începe o nouă aventură a doctorului Hill şi a inspectorului-şef Carol Jordan.

Despre ură şi despre furie

N-aţi simţit niciodată că unele persoane vă scot din sărite şi că vă vine să le strângeţi de gât? Sigur, suntem persoane bine educate şi am fost învăţaţi să reprimăm cu grijă asemenea impulsuri, dar uneori e tare greu să te stăpâneşti...David Moody ne descrie, în Furioșii, un roman SF destul de bizar (care seamănă mai degrabă cu o alegorie) ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar da frâu liber unor asemenea dorinţe.

Despre lupi şi noapte

Potopul de romane fantasy şi horror ce a inundat librăriile noastre în ultimii ani poate să lase impresia – mai ales cititorilor tineri – că aceste genuri sunt nou apărute pe piaţa literară, că reprezintă ultimele tendinţe ale industriei divertismentului şi că şi-au propus să înlocuiască literatura SF, care-i deja învechită. Nimic mai greşit. Literatura horror şi cea fantasy sunt la fel de vechi ca şi literatura SF (sau chiar mai vechi).

Despre împrumuturi şi rate

Dacă aş fi întrebat – la orice oră din zi (sau din noapte, dacă nu consideraţi noaptea ca fiind o parte a zilei) – ce părere am despre o ecranizare, aş răspunde fără să stau pe gânduri: cartea e mai bună decât filmul. Există însă şi o excepţie. Filmul Recuperatorii. Calmaţi-vă. Filmul nu poate fi mai bun decât cartea. Poate fi – precum în cazul nostru – o completare sau o altă versiune a romanului.

Bram Stoker şi Jack Spintecătorul

Toată lumea a auzit de Dracula. Fie a citit cartea, fie a văzut unul dintre nenumăratele filme dedicate contelui transilvan. Dar puţini oameni ştiu câte ceva despre Bram Stoker. Avem de-a face cu unul dintre puţinele cazuri în care opera a împins în umbră autorul. Scurtele notiţe tipărite pe coperta cărţii ne oferă câteva date biografice, din care rezultă (în primul rând) că Abraham Stoker era irlandez. Ca urmare, am rămas cu impresia (impresie împărtăşită de mulţi alţii) că Stoker şi-a petrecut existenţa obscură în Dublin – sau în vreun orăşel cu nume imposibil de pronunţat – şi că, într-un moment de plictiseală, a citit un volum de memorii de călătorie ale cuiva care colindase estul Europei.

Dean Koontz şi fluviul epic

Sunt un admirator declarat al lui Koontz. Şi, spre deosebiră de mulţi dintre cei care i-au apreciat opera de început (mai macabră, cu mai multe elemente horror), sunt foarte încântat de ultimele sale scrieri, mai optimiste şi cu un strop de filosofare în ele. Romanul Cu sufletul la gură este un exemplu tipic de thriller koontzian.

O colonie cu probleme

Pentru început, câteva cuvinte despre John Scalzi – pentru că sunt convins că acesta e prea puţin cunoscut în ţara noastră, în afara grupului de amatori de literatură SF. Născut în 1969, Scalzi devine celebru în 2005, în urma publicării primului său roman, Războiul bătrânilor. Datorită succeselor literare a fost ales preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Americani de SF şi Fantasy. Spre deosebire de alţi scriitori tineri şi de succes, care şi-au ales domenii ce nu au prea multe în comun cu SF-ul (Neil Gaiman scrie fantasy – în special urban fantasy -, China Mieville scrie weird fiction) John Scalzi s-a dedicat literaturii science fiction de factură oarecum clasică.

Un gentilom cam tâlhar…

Din motive ce ţin de o anumită psihologie socială, oamenii s-au bucurat întotdeauna când cei bogaţi şi puternici au fost puşi cu botul pe labe de indivizi antisociali. Nu ne referim la indivizi precum Robin Hood sau haiducii – adică cei care îşi asumau responsabilitatea de a face dreptate atunci când autorităţile erau corupte şi care luau de la bogaţi ca să împartă celor săraci – ci la indivizi care îi jefuiau pur şi simplu pe cei care strânseseră averi jecmănindu-i pe cei slabi şi sărmani. De la Rocambole al lui Ponson du Terrail şi Arsene Lupin al lui Maurice Leblanc până la Simon Templar al lui Leslie Charteris, o pleiadă de eroi bandiţi făceau dreptate în felul lor, spre bucuria şi satisfacţia cititorilor. Locke Lamora, eroul lui Scott Lynch, face parte din aceeaşi categorie de justiţiari care îi jefuiesc pe cei bogaţi, fără însă să-şi împartă prada celor săraci. Şi, tot aşa cum Rocambole, Arsene Lupin sau Simon Templar sunt personajele unor serii întregi de romane, Minciunile lui Locke Lamora este prima carte dintr-o serie ce urmează să fie alcătuită din şapte romane (primele trei au fost deja publicate).

Etichetă: liviu radu