BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Carusel de întrebări, de tentative de răspunsuri, de pierderi şi regăsiri – asta a modelat portughezul Rui Zink când a scris Aşteptarea. Încep să cred că generaţia tânără de autori a găsit alchimia succesului în concizie, nelungit la nemurire a operei lor. Cartea de faţă este o perlă de idei, scriitură şi francheţe, comprimate toate în 133 de pagini, dozate perfect, şlefuite ideal.
Cartea aceasta se cheamă viaţă, iar Luis Landero se cheamă creator. Suflă peste nişte cuvinte, peste nişte întâmplări simple şi le umple de vigoare, de suflu, de mişcare. Croşetează un labirint de povestiri, de momente, de amintiri ale unui personaj ajuns la capătul vieţii. Şi toate lucrurile făcute şi nefăcute capătă o altă dimensiune, o altă importanţă.
Iar m-am specializat în cărţile pentru copii şi zău dacă îmi pare vreun pic rău. Oferta este foarte bogată, de parcă un tren întreg încărcat cu fantezie a deraiat undeva, deasupra noastră, şi s-a vărsat peste lume.
Timp de 41 de ani, se poate clădi orice și se poate distruge orice. Cartea Lumânările ard până la capăt, operă concisă, dureroasă, totuși cinstită a lui Sandor Marai, arată drumurile încâlcite ale prieteniei dintre doi bărbați, doi masculi importanți, conturați atent, orgolioși, tenebroși. Două personaje ale unui secol tulbure și tulburat suplimentar, doi oameni care au fost prieteni.
V-aţi imaginat vreodată cum că, în loc de inima vascularizată şi mereu alertă, cineva v-ar fi pus un ceas cu cuc? Şi că din această cauză viaţa voastră a devenit o poveste pentru oameni mari, un basm curgător în cuvinte poetice, alintătoare? Mecanica inimii este o carte revoltătoare. Revoltător de fantezistă, revoltător de imaginativă, cu o atmosferă pe care ţi-o închipui doar când te uiţi, ca un lotru, într-un glob de sticlă în care ninge cu confetti.
Norocul mare al speciei noastre este că umorul de pe Pământ nu are nici început, nici sfârșit. Desigur, nu toți oamenii au darul acesta fermecat de a mângâia, de a certa cu vorbe pe care nu te poți supăra, de a smulge surâsuri sincere. Și în scris este cu atât cu mai greu să convingi că poți fi maestrul râsului. Cuvintele nu sună la fel pe hârtie cum sună auzite de ureche, sunt înșelătoare, pot supăra, pot induce în eroare.
Cartea aceasta miroase a vintage. Atâtea lucruri noi şi vechi în acelaşi timp, strecurate atât de deştept, împletite atât de inventiv şi atrăgător. Viaţa mea clandestină poate fi chiar o viaţă în sine. Viaţa oricui. Cartea aceasta este şi caldă, şi rece, plină de suflet, dar şi de raţiune, şi toate îţi apar în faţa ochilor, în litere curgând neliniştite, exact atunci când te aştepţi mai puţin.
Adrian Georgescu este jurnalist și scriitor. Este acid, este amuzant, este sclipitor. Am stat de vorbă cu el și a fost sincer. Pot să garantez pentru asta, pentru că este un prieten bun. Pe Adrian îl puteți regăsi ca autor al cărții Câteva sfârșituri de lume, dar și în
Cărţi despre cum poţi schimba s-au mai scris. Şi cărţi despre cum să fii lider, despre cum să conduci, despre cum să-ţi foloseşti atuurile psihologice, fizice, materiale, supraumane ca să devii ceea ce nici nu ai visat vreodată. Cărţi motivaţionale. Cărţi pentru mase. Volumul Triburi, al lui Seth Godin, face şi nu face parte din această categorie. Nu are băţul înfipt în... coperta din spate, să spunem, pe care îl au alte cărţi care vor să-i semene. Nu se dă mare şi nu pretinde că e soluţia absolută la întrebarea „Cum să fac să-i conduc pe alţii? Este atrăgătoare însă, uşor de citit, încape într-un buzunar de hanorac şi se bazează pe puterea exemplului.
Sau poate o verişoară de gradul II? Căci asta pare a fi noua adolescentă megică a literaturii pentru copii. Oksa Pollock, personaj conturat cu grijă şi imaginaţie, are ambiţii mari. Deşi poate la început nu ai crede.
Când cotrobăim uneori prea adânc în vieţile necunoscuţilor de lângă noi, ar trebui să ştim că secretele au colţi. Micuţele comori au poveşti care ar trebui să le rămână ataşate doar lor, să nu mai scoată capetele în realitate, ca nişte mici monştri lacomi şi încrâncenaţi. Flan este o femeie dintr-o suburbie modestă americană, care are ca meserie, dar şi ca pasiune, achiziţionarea unor cutii cu obiecte care au aparţinut altor personaje şi, apoi, vânzarea la bucată a suvenirurilor care însemnaseră cu siguranţă mult pentru alţii. Organizează mici târguri în faţa casei. Aşa e universul ei, nu foarte larg, nu foarte spectaculos, între un soţ un strop dificil şi doi copii mici, iar bucuria ei principală este să deschidă cu nesaţ cutiile cu surprize şi să se minuneze de conţinutul lor. O viaţă care încearcă să reintre în normal, după atacurile de la 11 septembrie 2001, chiar în zilele în care lumea se rearanjează.
Vlad Dracula vrea să-şi facă dreptate. Cum? Ce spune domnul sangvinic de acolo, din spate? Că nu există Vlad Dracula? Că avem de-a face cu încă o carte care face mişto de istoria românilor, care îl vampirizează pe voievod sau pe orice descendent de-al lui, care aruncă în întuneric biata noastră ţărişoară? Ei bine, da! Şi ce dacă? Jurnalul unui vampir îşi bate joc, mai întâi de toate, chiar de vampiri.