Ce poți face Confruntându-te cu niciodată Decât să cauți Întotdeauna În câteva note prinse din zbor? Dacă ați vrut vreodată să ironizați snobismul și superficialitatea clasei elitiste atunci Eleganța ariciului vă va plăcea enorm.
Oana Orlea este un fenomen special. Deşi numele ei este cât se poate de românesc, simţirea şi scrierea ei sunt cât se poate de franţuzeşti. De aceea cartea Întâlniri pe muchie de cuţit se numeşte, în original, Rencontres sur le fil du rasoir şi a fost tradusă în româneşte în 2011.
Un discurs dintr-o bucată despre literatură, despre clişee literare şi scriitori într-un roman-dialog în care cuvintele se citesc cu sensul de bază, lipsite de conotaţiile inutile ale clasicizării unei imagini. Scriitura ca meserie impudică, ca „rezistenţă a unui individ la reaua-credinţă a mediului se construieşte în imaginea unui scriitor care descalifică existenţa prin toate punctele ei nevralgice.
Un Don DeLillo pentru aceia dintre voi care nu prea au timp de citit. Roman scurt, cîteva idei mişto, o întîmplare bruscă şi cîteva fraze măiastre de trecut în carneţelul cu cuvinte şi expresii. Punctul Omega începe cu o scenă care schimbă rapid rama lecturii. Personajul principal, un regizor de documentare, e obsedat de lucrarea 24 hours Psycho, a artistului Douglas Gordon. Celebrul film al lui Hitchcock e arătat fără sonor la o viteză care dilată timpul standard pe întinderea unei zile.
Poate pentru că sunt adepta împărţirii lumii în două şi pentru că „ţin mai degrabă cu Harry Potter decât cu Stăpânul inelelor, poveştile cu hobbiţi curajoşi şi aventurile lor palpitante mi s-au părut întotdeauna puţin demodate. Puţin greoaie şi puţin repetate la nesfârşit.
Fima vorbeşte în numele tuturor inocenţilor uitaţi, fără glorie, al trândavilor plini de idealuri, luaţi în râs din cauza unei lipse acute de pragmatism, dar şi pentru memoria unei ţări având un trecut mitic şi tulburător. Amos Oz construieşte două poveşti: a lui Fima, un angajat mărunt al unei clinici, resemnat în faţa eşecului în a-şi urma vocaţia, în ciuda unui talent poetic lăudat, si povestea Israelului. De fapt, istoria modernă a Israelului devine umbra personajului central, un pacifist idealist, care visează la încheierea tensiunilor dintre confraţi şi palestinieni.
Asocierea perioadei comuniste cu şedinţe curioase de spiritism, cu o piesă de teatru care se amână constant şi cu înregistrări ascultate după moartea aşa-zisului inculpat reface istoria sub forma poveştilor şi a distorisionărilor jurnalistice.
Iris Chase Griffen, o femeie în vârstă, singură și izolată de restul lumii, subiect al curiozității locuitorilor orășelului canadian în care locuiește, își povestește viața nepoatei sale pe care nu crede să o mai vadă înainte de a muri. Povestea ei nu este una comodă, așa cum nici viața ei n-a fost, contrar impresiei generale a celor care o bârfesc și o judecă. Desigur, deciziile ei au fost în mare parte greșite, așa cum recunoaște și ea. Vremurile erau însă altele iar ea însăși a fost o tânără crescută într-o altfel de lume, una în care adevărurile nu erau niciodată spuse cu voce tare iar secretele de familie trebuiau păstrate cu prețul vieții. Și, din păcate, tocmai pentru ca secretele să fie apărate, sora ei mai mică, Laura, cea pentru care Iris și-a asumat o căsătorie nefericită, a plătit acest preț suprem. Totul în van.
Multe, foarte multe se întâmplă odată cu trecerea timpului. Uneori, multe se întâmplă din cauza trecerii lui și a istoriei pe care trebuie s-o suporte. Acesta este și cazul desfășurării de situații din cartea Tristețea samuraiului de Victor de Arbol, volum care se vrea legătura peste timp între niște povești care au avut loc la zeci de ani distanță. Toate se întrepătrund cu mister și tensiune într-un thriller psihologic despre spionaj, trădare, senzualitate și foloasele ei, despre secretele și uraganele care se petrec într-o familie. În orice familie, dar mai cu seamă în aceasta, care își rezolvă problemele prin luptă pentru putere și minciuni.
Republica de cuvinte a scriitorului Matei Vişniec e cucerită şi în ultima sa carte Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, prin jongleriile cu sensurile cuvintelor, prin punerea lor la încercare în contexte diverse şi printr-o reactualizare a expresiilor uzuale din limbă.
Deborah Harkness este o binecunoscută cercetătoare în domeniul istoriei ştiinţei, ca şi una dintre puţinele femei-oenolog din Statele Unite. Lucrările ei despre ştiinţa medievală, despre alchimie, Cabala sau revoluţia ştiinţifică a epocii elisabetane sunt cercetări pozitive, de un netăgăduit nivel informativ, nelăsând să se vadă vreo înclinaţie către ficţiune. Cartea pierdută a vrăjitoarelor, apărută în limba engleză în anul 2011, a reprezentat, aşadar, un debut şi o mare surpriză. Autoarea a explicat într-un interviu că a fost stimulată să o scrie de mulţimea de romane cu vampiri şi vrăjitoare pe care le-a văzut pe rafturile unei librării de aeroport: acesta a fost momentul în care a conştientizat că toate cunoştinţele ei de istorie a ştiinţei pre-moderne ar putea fi utilizate (şi) în scrierea unei cărţi de ficţiune.
Aş fi putut trage un chef azi-noapte. Este pentru prima dată când, în sfârşit, după îndelungi încercări de sincronizare, fac click şi rezonez şi mă impresionează cu adevărat rândurile scrise de un autor din Ţara Soarelui Răsare. Poate pentru că este vorba despre o autoare. Hiromi Kawakami universalizează sufletul de femeie, păstrând emoţia orientală în echilibru. Deodată lumea lor – vorbesc despre niponi de parcă vorbesc despre extratereştri – mi se pare mai accesibilă, mai golită de simbolurile care nu-mi aparţin şi mai plină de atingeri, ei bine, umane.