Pentru cuplul imaginat de Zeruya Shalev, problemele nu trebuie rezolvate, ci trăite. Sunt întoarse pe toate feţele şi trezesc vulcanul stins al nemulţumirilor mocnite. Când emoţiile au erupt, nu a venit finalul. A început doar cronica unui război anunţat de alăturarea cuvintelor Soţ şi soţie, prea devreme.
Nataşele sunt unele dintre cele mai căutate mărfuri de către noii stăpâni de sclavi. Sunt femeile care provin din ţările Europei de Est şi ajung în mâinile reţelelor de traficanţi de carne vie din toată lumea. Sunt acele femei care n-au ales să practice prostituţia ci au fost păcălite cu diverse alte locuri de muncă departe de casă şi apoi obligate să se prostitueze. Odată ajunse la cheremul celor care le promit o existenţă mai bună, sunt violate, abuzate şi ţinute ostatice de către proxeneţii lacomi şi fără scrupule. De cele mai multe ori aceştia lucrează liniştiţi apăraţi de indiferenţa clienţilor şi a poliţiştilor corupţi. Multe dintre ele sunt din România.
Dacă aveţi chef de o hârjoneală în zăpadă (mai degrabă aveţi nevoie de curaj pentru aşa ceva!) sau viaţa de cuplu v-a intrat în rutină şi resursele de imaginaţie s-au irosit, puteţi apela la o lectură ajutătoare: Cum să-l zăpăceşti de cap în pat, de Siski Green, cea mai recentă apariţie a editurii Kondyli. „O lectură îndrăzneaţă, pentru orice femeie căreia îi place să ofere şi să primească plăcere, dar şi pentru tipa care vrea, din când în când, să-şi răsfeţe iubitul cu o picanterie. Dacă textul de pe coperta patru nu v-a convins, o să vă ofer câteva argumente în plus.
Uneori, casele Londrei ascund povești misterioase, crime, șantaj, moarte, istorii atât de încurcate încât nu îți imaginezi cine sau cum le va da de capăt. Doamna Hawkins, Nancy, dacă apuci să o cunoști mai îndeaproape, este personajul central al romanului Departe de Kensington, o văduvă de război plinuță, tânără, critică și autocritică și, în special, cu păreri de nezdruncinat și cu o integritate care unora le poate părea de-a dreptul bolnăvicioasă. Este redactor într-o editură, ceea ce pare să-i aducă toate necazurile posibile. Este și detectiv în timpul liber, pentru că se simte oarecum responsabilă de ceea ce se întâmplă în casa în care locuiește, o pensiune populată cu personaje dintre cele mai diverse și dubioase. Este o persoană isteață, profundă, tranșantă.
Chiar dacă au apărut la vreo 20 de ani distanță, Firma și Jocurile foamei au în comun aceeași luptă acerbă pentru supraviețuire, pentru eliminarea adversarilor, pentru conservarea familiei. Și mai au ceva în comun: ecranizările. Acum Firma a devenit și serial de televiziune, pe care îl veți putea vedea de duminica aceasta la AXN (la ora 21.00). Dar să vă reîmprospătez puțin memoria, în caz că ați uitat prin ce peripeții a trecut Tom Cruise în lung-metrajul din 1993….sau dacă v-a ieșit din memorie acțiunea cărții lui John Grisham.
William Trevor va împlini 84 de ani anul acesta. Realizările lui literare, profunde şi statornice, în douăzeci şi patru de cărţi de ficţiune, s-au născut dintr-o serie de alternanţe obişnuite, la fel de fireşti pentru el ca mersul pe jos. Trevor a ales zona dintre proza scurtă şi roman, plasându-şi poveştile în decoruri irlandeze şi engleze şi vorbind despre Problemele cu majusculă ale ţinutului său de baştină şi despre necazurile personale, cu minusculă, ale personajelor sale.
Trebuie să citeşti Abanos pentru a redescoperi un continent frumos şi blestemat… Africa miresmelor grele de mirodenii şi de magherniţe. Africa unor războaie fără învingători, dar şi a răbdării nesfârşite. Un continent ofertant până la sufocare, aşa l-a găsit jurnalistul Kapuscinski, un explorator modern al sufletului de abanos.
„Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat, îi zicea Rică Venturiano, transportat, Vetei, în O noapte furtunoasă.
Fata de hârtie este o carte atipică, care vine cu o idee originală și foarte atrăgătoare, un roman ușor diferit de cele cu care ne-a obișnuit Guillaume Musso, o ficțiune în ficțiune.
Când o familie de burghezi trăieşte sub ameninţarea falimentului, alege paralizia. Grimasele, înverşunarea, semnele faciale ce prevesteau dezgustul şi disperarea au îngheţat într-o complicitate mitomană. Romanul Indiferenţii este un tablou decadent al unei familii rămase în trecutul securizant, aşteptând viaţa de huzur ce nu se mai întoarce. Personajele sunt veşnicii deznădăjduiţi, aflaţi în aşteptarea unui miraj amăgitor, care să le aducă înapoi fastul pierdut.
O personalitate impetuoasă, biografie zbuciumată, cu călătorii, extrădări, urmăriri pe tot globul, lupte politice, Nobel, comunism, momente din biografie greu de explicat, ăsta e Pablo Neruda, iar memoriile lui n-aveau cum să fie nişte plicticoase texte narcisiste. E evident, omul oscilează între sinceritate totală, uneori şocantă, texte lucide, dar şi premăriri ale propriei opere sau personalităţi. Are ceva dintr-un povestitor pe care-l savurezi şi cînd pretinde că spune adevărul şi numai adevărul – inexactităţile fac parte din joc. Cam asta găsiţi
Iată la ce a ajuns lumea: acum până şi englezii sunt anglofili. Nimic nu mai e veritabil. Totul se reduce la nostalgie. Toată lumea vrea să trăiască în trecut. Prezentul n-are pic de stil. Prezentul e urât. Prezentul e vulgar. Însă, din câte îmi dau eu seama, nimănui nu i-a plăcut vreodată prezentul. În actualul deceniu zero, ne aducem aminte cu drag de anii ’90 şi ’80; în anii ’90, lumea îşi amintea de ’70 şi ’60. Fir-ar să fie, în anii ’20 toţi suspinau după epoca dinainte de 1914. E în firea oamenilor să se raporteze la trecut, căci dacă privim spre viitor, trebuie să ne gândim la propria moarte. Curgerea timpului e întotdeauna rutinară, iar ceasul ticăie neîncetat. E implacabil. Şi te poate scoate din minţi.