În vara aceasta au apărut două cărți de interviuri cu scriitori români, care umplu o nișă dificil de tratat de jurnalismul nostru cultural, din ce în ce mai puțin vizibil. Volumele Literatura de azi. Dialoguri pe net de Daniel Cristea-Enache și Ce-a vrut să spună autorul, coordonat de Marius Chivu ne arată fața literaturii contemporane: prietenoasă și așteptând doar invitația la șuetă.
Ați luat vreodată în copilărie untură de pește? Are un gust oribil, dar până la urmă face bine. Cam așa am simțit și cu Inferno - cea mai recentă producție literară marca Dan Brown – o carte de vacanță care continuă aventurile citadine ale unui personaj deja cunoscut: profesorul Robert Langdon.
Prin Ochiul cosmologic am văzut un alt Henry Miller. Nu mai este ştrengarul cabaretelor şi colecţionarul fanteziilor burleşti din cartierul plăcerilor stridente, pe care l-am descoperit în Zile liniștite la Clichy. Alcătuit dintr-un puzzle vizionar, Ochiul cosmologic reuneşte obsesiile şi fetişurile (de astă dată) literare şi cinematografice din perioada în care scriitorul s-a lăsat în voia Parisului efervescent, aflat poate în cea mai frumoasă perioadă artistică din istoria sa. Cititorul obişnuit să găsească un Henry Miller fără pudoare, fascinat de libertatea găsita într-un Paris hotărât să nu refuze scriitura plină de acel erotism făţiş, va fi uimit să descopere o variantă mai cizelată.
Deja în Occident există de multă vreme o adevărată frenezie de consum în privința cărților practice, iată că și la noi a ajuns să fie la modă să citești literatură motivațională și de dezvoltare personală. E drept că nu avem prea multe alegeri de calitate și de aceea când apar titluri care merită într-adevăr atenție, ele se pierd în noianul de volume despre secretele succesului, cum să ajungi în top peste noapte, cum să slăbești în somn....și multe altele.
O carte cu un titlu incitant, Bărbații de pe canapeaua mea, de Brandy Engler si David Rensin, vine să confirme - dacă mai era nevoie -, că sexul slab nu e cel care cântărește mai puțin la naștere, nici cel care poartă rochie. Sexul slab e cel care se lasă protejat cel mai mult, cel care se lasă dorit, așteptat, nu pentru că ar fi extraordinar, ci pentru că e atât de fragil încât uneori se teme și de propria umbră.
Sper că sunt mulți cei ca mine cărora le plac biografiile, inclusiv cele gastronomice. Chiar dacă Ernest Hemingway nu a fost autorul meu preferat, abordarea pasiunilor sale într-o carte cu numele Rețetele lui Hemingway m-a făcut curioasă. Cartea a pornit de la întrebarea: oare ce mănâncă un scritor de succes? Personal, nu această curiozitate m-a împins spre carte, ci cea legată de faptul că un autor și-a găsit timp pentru această formă de cultură (culinară).
Roberto Bolaño nu e un autor cu care cititorii români să fie foarte familiarizați – nici măcar cei americani nu l-au descoperit cu totul până acum. E o stea care strălucește mai tare postum, căci adevărata sa consacrare literară i-a venit după moarte, în 2003.
Floarea pasiunii este o carte mică, subţire, fragilă. Este opera delicată şi parfumată a unei femei, cu un suflet eleno-italian, care a trăit acum un secol şi mai bine şi care a transpus pe hârtia vremii umbrele altor femei, intrându-le în gânduri şi în inimă.
Șantajul este cel mai recent roman al lui Grisham tradus în România și e un pic diferit de celelalte cărți ale sale. Nu e despre o victimă a sistemului judiciar american, sau nu chiar...Nu e despre vreun fugar, care are un trecut de care se rușinează și o conștiință proaspăt trezită...nu chiar în forma asta. E despre un fost avocat închis de federali pentru că a fost amabil cu un client șnapan și acum trage ponoasele excesului de bune maniere într-un lagăr pentru condamnați mai puțin periculoși. Malcolm Bannister e negru, inteligent peste medie și al naibii de hotărât să învingă sistemul cu propriile lui arme.
După ce-am citit O femeie şi piesele de teatru grupate în volumul Rubens şi femeile neeuclidiene, m-am aşteptat să găsesc în Privirea contesei Hahn-Hahn o scriitură plină de originalitate, jocuri de cuvinte, viziuni parodice asupra istoriei sau trimiteri culturale ghiduşe.
...să citesc Paturi de împrumut, primul volum din noul imprint Narator, de la Publica, fix cu două zile înainte de a pleca în concediu? Nu știu. Cert e că am comis-o și de cum am ajuns la hotel am început să văd monștri zâmbitori peste tot. Și mă port frumos, zâmbesc mai mult, căci nu se știe niciodată.
Să citești John Le Carré poate fi o terapie antistres mai bună decât orice tratament naturisto-spiritual, pentru că te energizează cu totul, oferindu-ți o intrigă credibilă și captivantă. Pentru că John Le Carré nu scrie pentru mulțimi imense de cititori, de multe ori am avut impresia că scrie doar pentru sine – și câteodată că scrie chiar despre sine.