Nu știu sigur cum funcționează foștii președinți, dar se pare că vara este anotimpul lor preferat pentru lansat volume impresionante de memorii. Moda se pare că a fost lansată de președinții americani de la Truman încoace, care și-au scris memoriile pentru a sta mărturie istorică despre modul în care au guvernat Statele Unite. „Citind istoria țării noastre m-am gândit adesea cât de mult am pierdut pentru că prea puțini dintre președinții noștri și-au spus propria poveste. Ar fi fost foarte util să știm mai multe despre cum au gândit și ce i-a determinat să ia anumite decizii, scria Harry Truman. Dwight D. Eisenhower a fost cel mai talentat memorialist, alături de citate din discursurile sale inserând și păreri ale oponenților sau ale susținătorilor săi. Președinții Bush au tratat doar anumite perioade din mandatul prezidențial, după criterii numai de ei știute.
N-am citit niciuna dintre cărțile lui Stieg Larsson, dar am vrut să văd ce scrie femeia care a trăit cu el 32 de ani și care nu beneficiază de niciunul din drepturile de succesiune de după moartea lui. Cartea Evei Gabrielsson, Millennium, Stieg și eu e ca un strigăt Bagați-mă în seamă! Am fost aici când a creat Larsson celebra trilogie, am și eu contribuția mea, vreau și eu ceva din ea. Nu zice chiar în cuvintele astea, dar în fiecare capitol găsești nenumărate dovezi de acest tip.
Mircea Ivănescu, unul dintre cei mai importanţi poeţi români, un pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est, a murit joi, la Sibiu, în urma unei lungi suferinţe, informează editura Cartea Românească. Mircea Ivănescu a fost și eseist şi traducător. Printre volumele publicate de el se numără Poeme nouă (Cartea Românească, 1983), Alte poeme nouă (Cartea Românească, 1986), Versuri vechi, nouă (Eminescu, 1988), Poeme alese (1966-1989), Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989), Versuri (Eminescu, 1996).
Imagine: observatorcultural.ro
Nu știu ce-ar zice Harper Lee, dacă s-ar bucura ori s-ar întrista. O veste circulă în lumea literară britanică: după nașterea fetiței cuplului Beckham, vânzările cărții ...Să ucizi o pasăre cântătoare au explodat. Harper Seven Beckham i-a inspirat pe mulți să recitească romanul lui Harper Lee, iar pe alții probabil i-a făcut curioși, după cum comentează autorii acestui articol: se pare că aceasta e cartea preferată a doamnei Beckham și nici nu are poze!
Puneți-mă la sidebar-ul infamiei, dar mie Italia mi s-a părut mereu o țară de album. Nesimțit de încărcată, de bogată, de cultă. Strivitoare, arogantă, bulimică. Mă gândeam c-o să mă pălească în moalele capului, ca o insolație foarte puternică. C-o să mă doară stomacul de-atâta sublim. C-o să mă legăn pe vecie în marea de turiști care, tot pe vecie, îl vor confunda pe Pinturicchio cu Perugino sau Pontormo. Există însă un loc din Italia care m-a făcut să-mi fie rușine de toate astea, brusc și profund. N-a fost Santa Croce, n-a fost San Marco, n-a fost Colosseumul. Ci un orășel timid și cu obloanele trase: Monte Castello di Vibio. Povestea mai jos.
Mic experiment. Dat o căutare cu sex şi ales două titluri la întâmplare din cele câteva zeci de rezultate: Hot sex, de Tracey Cox şi Sexualitate şi putere în Roma Antică, de Paul Veyne. Sexul are o calitate specială: nu prea iese conform planului când eşti prea obsedat de el („lumea te simte că eşti disperat, vorba reclamei pentru adolescenţi de la Sprite), nici când vorbeşti prea mult despre el.
La Cairo e cald, cum e totdeauna în iulie și, în plus, stăruie o acalmie ciudată, care poate să anunțe orice: dar asta se întâmplă, aproape fără excepție, după răsturnări bruște, după revoluții ori după reașezările ciclice ale Istoriei. La Cairo e cald, iar jocurile par, în parte, făcute.
Locurile în care au trăit și au creat marii scriitori ai lumii stârnesc deopotrivă interesul turiștilor și al documentariștilor. Vă invit, începând de astăzi, într-o călătorie fascinantă în care veți vedea casele în care au locuit cărturari celebri. Începem cu Marea Britanie, un teritoriu răsfățat de muze, se pare, căci aici au stat foarte mulți dintre cei mai aclamați autorii ai lumii, fie că le-a fost patria natală, fie că s-au retras într-un loc unde creativitatea le-a fost încurajată. Și iată un slideshow - http://www.telegraph.co.uk/expat/expatpicturegalleries/8608103/Literary-homes.html - cu locuințele a 15 autori vestiți: Rudyard Kipling, William Wordsworth, Agatha Christie, Samuel Johnson, D.H. Lawrence, Charles Dickens, Surorile Bronte, Beatrix Potter, Vita Sackville - West, Henry James, William Shakespeare, Virginia Woolf, Robert Burns, Jane Austen și Sir Walter Scott.
După faptă și răsplată este continuarea romanului Istorii de caz, cu care are în comun personajul cvasicentral Jackson Brodie. Dacă în prima carte Brodie avea un destin complicat și era în pragul depresiei, aici e mai optimist, proaspăt îmbogățit și cu o parteneră nouă – dar care nu prea îl apreciază. De unde reiese că talentul detectivistic și darul de a intra în bucluc o dată la câteva zile nu se asortează cu viața de cuplu.
Lauren Weisberger este una dintre scriitoarele care promovează genul chick lit - beletristica pentru femei singure, de carieră, aflate în căutarea unui partener şi preocupate să arate cât mai bine. După succesul cărţii Diavolul se îmbracă de la Prada au urmat romanele Vreau să fiu V.I.P şi Pe urmele lui Harry Winston. Cartea Diavolul se îmbracă de la Prada a fost un succes remarcabil pentru că promitea să dezvăluie din secretele marilor reviste de fashion. Iar Weisberger, fosta asistentă a celebrei Anna Wintour la Vogue US, a avut grijă să intensifice efectul succesului editorial prin vânzarea, în paralel cu manuscrisul, a drepturilor de ecranizare. Iată câteva pasaje din interviul publicat iniţial în revista The One, în urmă cu câţiva ani.
Iată o carte mult mai bine scrisă decât Codul lui da Vinci, chiar mai voluminoasă, cu mult mai amuzantă şi mai antrenantă şi cu foarte puţine episoade stângace. Jennifer Lee Carrell, care are diplome de engleză şi de literatură de la Harvard, Oxford şi Stanford, se distrează de minune în romanul ei de debut, Codul Shakespeare, o lucrare consistentă de mare erudiţie, ambalată în forma unei aventuri desfăşurate într-un ritm accelerat și tradusă în România la editura Rao.
23 de lucruri care nu ţi se spun despre capitalism pare o chestie jucăuşă, neserioasă. Nu e aşa. E un text în care un tip deştept, dar generos, Ha-Joon Chang, prof la Cambridge, consilier la Banca Mondială (titlurile pot continua) ia un mare volum de informaţie economică şi istorică şi îl topeşte în teze şi poveşti pe înţelesul tuturor. E un Stiglitz (Chang este un discipol al înNobelatului) de citit pe şezlong. Ha-joon Chang are umor, are siguranţa verdictului, are informaţie sintetizată neorgolios (nu încearcă nici o clipă să epateze cu academism) şi a reuşit să scrie jucăuş o carte serioasă, cu idei importante, „grele, ale unor economişti deja clasici, traduse pentru cititori care trebuie să deţină doar puţină răbdare nu şi cine ştie ce studii de economie. În principal, cartea se ocupă cu demontarea miturilor impuse de ceea ce se cheamă neoliberalism în ultimii 30 de ani. „Să ne scoatem ochelarii roz ai neoliberalismului, cam aşa sună îndemnul. Exemplele alese sînt absolut savuroase. Contraintuiţia e la mare cinste. Să nu pierdem timpul cu generalităţi: