Stelele, pământul, mlaștina, râurile și cursurile lor, familiile, morile vechi, berea, malțul, Revoluția Franceză, paznicii, țiparul care evadează din chiloții bleumarin ai unei adolescente (în care ajunsese absolut întâmplător) într-o după-amiază de vară, absolut totul are o istorie. Iar pentru a afla aceste istorii personale, naturale, familiale este de ajuns ca omul să întrebe necontenit: de ce? Curiozitatea – iată motorul care ne face să funcționăm. Singurul argument care justifică existența unei materii atât de vădit plictisitoare pentru elevi cum este istoria.
Un scriitor genial, aşa cum este şi Jose Saramago, va cere o rejudecare a cazurilor în care personajele biblice negative au fost condamnate. Fanaticii le vor clasate, dar aceste cazuri sunt reinterpretate dupa ce s-au invocat nuanţele sufletesti din spatele actelor. In ultimul său roman, Cain, Saramago a vrut să-l umanizeze pe fratele cel rău, învinuindu-l pe Creator de neglijenţă atunci când nu i-a dat atenţie unui fiu chinuit de abandon, vinovăţie şi neputinţă. Scriitorul portughez pare un psiholog ce vrea să ne arate rănile din interiorul celui plin de îndoieli, care s-a simţit respins, transformandu-şi durerea în ură. În viziunea lui Saramago, Cain adună toate vanităţile, tentaţiile şi defectele pe care alţii nu şi le asumă, refuzând să le înţeleagă înainte de a căuta un ţap ispăşitor. Cain este umbra aruncată asupra unei inocenţe artificiale. Pentru habotnici, romanul este iconoclast, o blasfemie fără limite,
„Nu știu dacă s-a observat vreodată până acum că una dintre principalele trăsături ale vieții este caracterul ei discret. Romanul Pnin al lui Vladimir Nabokov m-a convins, din nou, cât de mult îmi place să-i citesc cărțile. La acest roman el a început să scrie pe când scria Lolita și pe când umbla să-și găsească un editor pentru publicarea ei, el a publicat secvențe din Pnin, probabil din motive financiare.
O scriitoare atentă la detalii, acidă, realistă, care pornește întotdeauna de la sâmburele de realitate, pe care îl îmbracă în povești care îți cotropesc gândurile. Tatiana Niculescu Bran a dovedit că poate aborda atât registrul nonficțiunii, cu Spovedanie la Tanacu, dar și pe cel al ficțiunii cu arome exotice, cu
Nu mi s-a mai întâmplat până acum să citesc o carte și apoi să fiu incapabilă să vorbesc despre ea. Și nici n-am mai trăit atât de acut sentimentul inutilității, al neputinței generate de cea mai profundă revoltă. Cartea care mi-a provocat atâtea stări contradictorii este Ființa din oglindă. Povestea unui caz real de Ulla Fröhling. Jurnalistă și sociolog, a scris cu mult curaj despre un caz terifiant care a zguduit Germania în urmă cu mai bine de un deceniu. Doar a zguduit-o, ca un cutremur mititel, căci toate inițiativele legislative și sociale pornite de la ea au fost înăbușite curând.
Am rămas datoare cu noutățile toamnei aduse de Grupul Editorial Trei. Spre deosebire de alte edituri, care vara cam dorm, Trei a fost o sursă de delicatese în ultimele săptămâni.
Spuneam nu demult că o „cale a traducerilor a fost considerată pe bună dreptate (și încă mai este) importantă pentru ca SF-ul nostru să-și facă simțită prezența în spațiul internațional. Traducerile reprezintă de fapt cea mai fericită șansă pentru creația românească, întrucât pun sub ochii cititorului străin însăși opera. Într-o asemenea formulă, textele au ocazia de a-și etala ele însele specificul, sunetul propriu, valoarea literară (dacă o au) – și încă la modul cel mai direct, mijlocit doar de arta traducătorului. Asta nu înseamnă că n-aș admite și importanța unor vehicule para-textuale, a unor evenimente menite să țină publicul „în priză, să sprijine autorii și cărțile prin propria lor prezență, prin premii, prin alte soluții de tip promoțional. Esențial este, totuși, să nu confundăm creația cu focurile de artificii ce se țes în jurul ei ca spectacol și să recunoaștem corect că, furat de efecte specifice, spectacolul tinde adesea să funcționeze în sine, cu riscul de a neglija tocmai natura și esența actului de creație de la care se revendică.
Aș dori să vă vorbesc despre un roman extraordinar, care se numește Drood și este scris de Dan Simmons. Un roman care a avut un succes incredibil și care urmează să fie ecranizat în curând. Dar mi se pare că-i mult mai interesant să vă povestesc mai întâi câte ceva despre autor - pentru că acesta este cunoscut și admirat mai ales în cercurile amatorilor de literatură horror, SF sau fantasy (adică de ceea ce se numește în general literatură a imaginarului) și este mai puțin cunoscut în rândul cititorilor de literatură mainstream. Ciudățenia constă în faptul că Simmons este cel mai mainstream dintre toți autorii de literatură a imaginarului și și-a câștigat notorietatea în rândul fanilor tocmai datorită acestei calități!
Teoretic, mai avem cam o lună de vacanță, căci de la 15 septembrie toată lumea se întoarce la posturi. Dacă v-ați rezervat perioada de relaxare pentru această lună și încă nu știți ce să citiți în șezlong, iată câteva recomandări:
Alberto Moravia este un talentat autor de povestiri şi nuvele, putând fi considerat un Cehov al Italiei la capitolul proză scurtă. Ultimele sale povestiri au fost adunate în volumul Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă. Cititorul familiarizat cu stilul şi personajele create de Moravia va descoperi câteva schimbări dacă se raportează la miniaturile publicate, cu ani în urmă, în volumul Iubitul nefericit. Proza este mai concentrată, replicile mai puternice,
...Deși în realitate s-ar putea să fie o femeie serioasă, cu frică de Dumnezeu, să nu fi cunoscut în sens biblic vreun alt bărbat în afară de tatăl tău și să afurisească orice femeie divorțată sau care nu s-a înhămat la jugul sfânt al căsătoriei. Pentru tine poate să fie o sfântă, domnul Darwin are cu totul altă părere, după cum vezi. Iar argumentele sale științifice sunt expuse și comentate pe larg în cartea Sexul. O istorie timpurie. Pe care o recomand cu drag pudicilor, troglodiților, monogamilor de fațadă, dar și celor care preacurvesc fără teama că vor ajunge să putrezească în cazanele încinse de pasiune ale iadului.
Cartea Claudiei Moscovici, Între două lumi, poate fi citită în mai multe registre de lectură. Mai întâi, este evident o operă de ficțiune. Dovadă stau poveștile de iubire atent construite, planurile alternante și personajele frumos alcătuite. Apoi, este un documentar despre România comunistă și chinurile emigrației din acea perioadă. Este un thriller pentru că acțiunea se intensifică brusc și descoperi că personaje pe care le vedeai frumoase și romantice pot fi crude și lipsite de scrupule.