Penultimul roman publicat de Carlos Fuentes în 2009, Adán en Edén (Adam în Eden), considerat la bază roman politic, aduce în prim plan o societate mexicană controversată, în care abuzul de putere sub orice formă contrastează cu imaginea angelică, însă la fel de falsă, a copilului cu aripi, propovăduitor al minunilor sfinte pe străzile oraşului. Neprimit de critica literară cu acelaşi entuziasm pentru care scriitorul mexican a fost propus în nenumărate rânduri pentru premiul Nobel, romanul poate fi citit în cheie parodică în multe dintre paginile sale, ceea ce îl ridică într-o oarecare măsură la nivelul scriitoricesc cu care ne-a obişnuit Carlos Fuentes.
Curtea Veche Publishing lansează vineri, 28 septembrie, începând cu ora 12.00, în Sala Lapidarium a Muzeului Naţional de Istorie (Calea Victoriei, nr. 12, Bucureşti) volumul Maşinile Regelui de ASR Principele Radu al României. Lansarea va sărbători o pasiune de peste opt decenii a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României – automobilul - şi va avea loc în prezenţa Alteţei Sale Regale Principele Radu.
Da, da! Bibliomania este o boală. Ca multe altele. Descrie dependenţa de cărţi, gândul doar la ele, existenţa doar prin paginile lor. Nu e o suferinţă uşoară, chiar dimpotrivă. Produce alienare, obsesii, dar şi crearea şi perpetuarea iubirii faţă de aceste obiecte şi, mai ales, faţă de conţinutul lor.
Dacă ați citit Centurion, romanul lui Simon Scarrow, atunci cunoașteți aventurile centurionilor Cato și Macro în Palmyra. Dacă nu l-ați citit, nu-i nici o problemă, pentru că Gladiatorul se poate citi fără să fie nevoie să cunoașteți aventurile anterioare ale celor doi soldați romani.
Cartea fiului este romanul prin care Norman Manea, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, aduce laolaltă două personaje care aparţin unor epoci diferite. Scriitorul a sfidat legile istorice ale timpului şi, în prima parte a romanului, apropie două femei care uimeau prin frumuseţea lor picturală. Una dintre acestea este muza faimoşilor artişti din Florenţa renascentistă.
Iată o carte pe care eu n-am putut s-o citesc dacă eram singură într-o încăpere; după primele capitole, am decis că e o lectură potrivită pentru spații populate, așa că am citit-o în metrou. O să spuneți că sunt o fricoasă, dar mi-ar plăcea să mă judecați după ce veți citi și voi cartea. Oliviu Crâznic, autorul romanului gotic ...și la sfârșit a mai rămas coșmarul, scrie cu talent și multă imaginație o poveste cu atmosferă medievală, personaje stranii și puternice (de ex. Nosephoros, un soi de strigoi Nelapsi, care face prăpăd) și detalii foarte vii.
Fac parte din scriitorii care nu mai țin un jurnal din adolescență, nu am voluptatea autodezgolirii, țin foarte mult la intimitatea mea. Cel mai frumos este momentul când mă apuc să o scriu ceva nou, când spun povestea și inventez o lume pornind de la pagina alba plină de posibilități infinite. Cel mai plicticos este procesul de editare a materialului finit, dublu îngreunat de faptul de faptul că engleza nu este limba mea maternă.
Să citești Zoharul și să susții că ai înțeles totul de la prima lectură este probabil o aroganță. Nici mică, nici mare, căci depinde de inteligența și înțelepciunea celui care o emite.
Francisca anunţă, în anii ’60, cariera unui mare prozator. Nicolae Breban face parte din categoria scriitorilor ale căror mari opere sunt greu de povestit deoarece analiza psihologică, expresivitatea tăcerilor şi a monologului, schimbul de replici sau introspecţia conduc amploarea narativă spre un plan secund. Francisca este un roman ce are nevoie de un cititor meticulos, capabil să prelungească lectura până când fiecare scenă îşi epuizează înţelesurile. Multe pasaje îi dau impresia ca poate asista la un film în care multe scene au fost încetinite, iar cuvintele înlocuite de nesfârşitele tăceri apăsătoare.
Am primit recent de la editura Benefica manuscrisul unei cărţi de parenting. M-am bucurat, pentru că este un domeniu destul de virgin la noi, alimentat deocamdată nu de experienţe locale, ci de traduceri, interpretări şi adaptări mai mult sau mai puţin fericite.
Cunoscătorii au recunoscut probabil caracteristicile lui Sergiu Celibidache - singurul dirijor român cu renume internațional care a refuzat înregistrările audio, după ce, în 1948, singura înregistrare făcută i s-a părut fadă. Cu toate acestea, Celibidache a făcut carieră fără să înregistreze niciodată pe disc.