Se simte îndepărtat şi discriminat chiar la el acasă, la o fermă verde şi Zen din Yorkshire, ţinutul numit de locuitori Ţara lui Dumnezeu. Ştie toate cele despre pui, ciuperci, căţei, dealuri. Ştie multe, ştie puţine? Are, poate surprinzător, umor. Gândeşte concret şi urăşte orice care vine să-i strice perfecţiunea traiului egal de la ţară. Se simte dator să fie dispreţuitor cu străinii pentru că se crede dispreţuit. Complexul băiatului de ţară? Nu, nu complex, ci direct paranoia. Acea paranoia care transformă cel mai inocent şi nepervertit suflet din lume într-un psihopat care înţelege să-şi răzbune teritoriul invadat transformându-l într-o curte pentru prizonieri.
Unul dintre romanele cu vampiri scrise de Anne Rice iese în evidenţă prin stranietatea sa. Autoarea încercase să imagineze o nouă mitologie a vampirilor, diferită de cea stabilită de Bram Stocker. Reuşise acest lucru păstrând însă, ca şi scriitorul irlandez, o distanţă respectuoasă faţă de religie. Lumea vampirilor era o lume fără Dumnezeu şi, într-un fel, o lume ignorată de Dumnezeu. Însă aceste reguli autoimpuse fuseseră încălcate într-un mod şocant în Vampirul Vittorio. Vittorio se deosebeşte fundamental de Lestat sau de alţi vampiri. Se deosebeşte pentru că vede îngeri şi vede sufletul oamenilor (îndeosebi atunci când acesta părăseşte trupul). Se deosebeşte, în principal, pentru că încearcă să fie moral. Vittorio fusese un om educat în spiritul religiei, al perceperii binelui şi răului, iar noua sa stare îi provoacă o criză morală.
Este evident că romanele istorice se pot împărţi în mai multe subtipuri, pentru că nimeni nu va încerca să judece Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, Julian de Gore Vidal sau Cei trei muschetari ai lui Dumas după aceleaşi criterii. La fel de evident este că fiecare dintre aceste subtipuri (sau subgenuri, ori cum vreţi să le spuneţi) se adresează altor categorii de cititori, diferite între ele prin vârstă, nivel de cultură şi preocupări. Dacă la începuturile sale, romanul istoric a fost o formă de manifestare a romantismului (a se vedea Cocoşatul de la Notre Dame a lui Hugo sau opera lui Dumas) sau o combinare a manifestului romantic cu idealurile naţionaliste (îi avem în vedere, printre alţii, pe Walter Scott şi Henryk Sienkiewicz), în vremurile noastre au apărut alte modalităţi de folosire a informaţiei istorice, inclusiv în romane detective sau sentimentale.
Din tinerețe, M. privește înapoi către adolescență. O perioadă black, atât prin prisma muzicii ascultate, cât și prin prisma confuziei sexuale, a depresiei, a limbajului direct, a filosofiei morții. O lume exagerată, cu cimitire, alcool, incest, vise bolnave. Adolescența obișnuită …
Din ceea ce s-a numit „complex al originilor, ştim că un individ, o familie, un popor de dată recentă pot avea impresia că îşi sporesc prestigiul şi cota de credibilitate prin asimilarea unei tradiţii istorice. În acest efort motivat psihologic şi emoţional, nicio vecinătate cât de cât sugestivă nu rămâne neexplorată în scopuri anexioniste. Un arbore genealogic impresionant se crează astfel şi prin eforturi proprii, şi prin cele ale unor „înaintaşi asumaţi, luaţi aşadar de mânecă şi traşi mai mult sau mai puţin discret în curţi străine. Pentru SF sunt deja notorii câteva cazuri de exegeză ce uzează cu nonşalanţă de metoda amintită, spre a da domeniului o largă extindere în timp şi predecesori iluştri. Despre elveţianul Pierre Versins s-a vorbit – cu tot respectul cuvenit cuiva care şi-a putut asuma scrierea unui tom de peste 1000 de pagini tipărite pe format mare, cu o bogată ilustraţie, Encyclopédie de l’utopie, des voyages extraordinaires et de la science-fiction, carte apărută la Lausanne în 1972 – ca despre „reprezentantul cel mai competent al teoriei vechimii arhetipale a genului.
Despre această carte un critic a spus că este bizară. Şi chiar este! Titlul cărţii este tradus ciudat, Ultimul vis al lui Freud. De fapt, el este Eating Pavlova, iar Pavlova este o prăjitură-tort care a atras rivalitatea între Noua Zeelanda şi Australia. În ambele ţări se consideră că această prăjitură a fost inventată în onoarea balerinei celebre care dăduse spectacole acolo. Un antropolog culinar trnașează conflictul și spune clar că a găsit reţeta în 1933, la doi ani după moartea balerinei. El susţinea că în 1926, marea balerină fusese în Noua Zeelanda şi locuise la hotelul Wellington. Şeful bucătăriei hotelului crease o prăjitură pentru ea care urma să-i poarte numele…
În cadrul colaborării cu mine, elefant.ro mă seduce și mă leagă de catargul lecturii ca pe un Ulise coruptibil, trimițându-mi teancuri de cărți pe care le ierarhizez și le re-ierarhizez cu febrilitate. De data asta mi s-au lipit de mână două cărți, cerându-se una pe alta precum yin și yang: Planetarium, integrala Science Fiction & Fantasy a lui Cristian Tudor Popescu și Fizica imposibilului a lui Michio Kaku.
1Q84 merită să fie un bestseller. A vândut în Japonia câteva sute de mii în primele săptămâni. Haruki Murakami e unul dintre acei autori (foarte rari) bine vânduţi pe merit. Mijloace simple, naraţiuni cristaline (asta atunci când le ies cărţile, …
Ce te faci când te îndrepți înspre viață, cu aripile larg deschise, cu începutul în vârful degetelor, cu mirosul aventurii și cu excitația așteptării în nări? Și în loc să planezi lin, fix din seara absolvirii facultății, cunoști pe cineva atât de șocant și dezinvolt și îl iubești din prima secundă? Ți se dă toată lumea peste cap sau îți urmezi nebuniile, păstrând în suflet și persoana cu care ai petrecut o noapte, la început de viață? Dexter și Emma încep să își scrie povestea într-o zi de 15 iulie, ziua în care, printr-o coincidență, m-am apucat și eu să citesc cartea O zi, de David Nicholls.
N-am citit niciuna dintre cărțile lui Stieg Larsson, dar am vrut să văd ce scrie femeia care a trăit cu el 32 de ani și care nu beneficiază de niciunul din drepturile de succesiune de după moartea lui. Cartea Evei Gabrielsson, Millennium, Stieg și eu e ca un strigăt Bagați-mă în seamă! Am fost aici când a creat Larsson celebra trilogie, am și eu contribuția mea, vreau și eu ceva din ea. Nu zice chiar în cuvintele astea, dar în fiecare capitol găsești nenumărate dovezi de acest tip.
Mic experiment. Dat o căutare cu sex şi ales două titluri la întâmplare din cele câteva zeci de rezultate: Hot sex, de Tracey Cox şi Sexualitate şi putere în Roma Antică, de Paul Veyne. Sexul are o calitate specială: nu prea iese conform planului când eşti prea obsedat de el („lumea te simte că eşti disperat, vorba reclamei pentru adolescenţi de la Sprite), nici când vorbeşti prea mult despre el.
La Cairo e cald, cum e totdeauna în iulie și, în plus, stăruie o acalmie ciudată, care poate să anunțe orice: dar asta se întâmplă, aproape fără excepție, după răsturnări bruște, după revoluții ori după reașezările ciclice ale Istoriei. La Cairo e cald, iar jocurile par, în parte, făcute.