Nu am un ceasornic exact pentru scris. Poezie scriu doar când simt că, dacă nu scriu, risc să mă consum într-un dezechilibru acut, psihic și sufletește. Proza, în schimb, o gândesc ca pe o construcţie, ca pe un edificiu cu oase bine amplasate, şlefuite, cu ferestre largi, cu uşi încăpătoare şi odăi la fel, pline de narativitate.
Marţi, 5,30 Scriu de o oră. A doua ceaşcă de cafea şi încă n-am depăşit o jumătate de pagină. În dimineaţa asta n-a mers prea bine. Nu reuşesc nicicum să o fac pe femeia asta durdulie să-şi tragă ciorapii mai sus de genunchi. Pînă aici a mers dintr-o suflare, dar cum am ajuns la genunchii ăştia cu pielea foarte uscată (un început de psoriazis?), cum m-am împotmolit. Ieri dimineaţă a mers mult mai bine.
Povestea romanului Cel care mă aşteaptă este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Evenimentele debutează cu puţin timp înainte de revoluţia iraniană şi se concentrează asupra vieţii unei femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraş …
Fac parte din scriitorii care nu mai țin un jurnal din adolescență, nu am voluptatea autodezgolirii, țin foarte mult la intimitatea mea. Cel mai frumos este momentul când mă apuc să o scriu ceva nou, când spun povestea și inventez o lume pornind de la pagina alba plină de posibilități infinite. Cel mai plicticos este procesul de editare a materialului finit, dublu îngreunat de faptul de faptul că engleza nu este limba mea maternă.
Scrierea unui roman, asemenea iubirii, este o muncă de zi cu zi. Iubirea poate fi într-adevăr fructul unei munci îndelungate, de zi cu zi, aidoma unor creaţii monumentale, durabile, monstruoase în sensul că nu par făcute de mâna omului, ci de ceea ce ne-am învăţat să numim monştri sacri, precum
La Gala Industriei de Carte din România, Bogdan-Alexandru Stănescu a povestit despre Matei Brunul, cel mai recent roman semnat de Lucian Dan Teodorovici. Era atât de entuziasmat de cartea aceasta, încât mi-a stârnit curiozitatea, așa că am citit-o și eu. E un roman cu o atmosferă extraordinară, eu am avut momente în care mi se părea că Matei stă pe un scaun și mă privește, ori îl zăresc printre trecătorii grăbiți, mergând încet, cu capul în pământ, șoptind doar el știe ce păpușii.
Nicole Krauss este pe lista scurtă a autorilor mei favoriți. Mă regăsesc în multe dintre pasajele cărților sale, iar frazele ei au pentru mine o sonoritate, culoare și aromă. Un amic de-al meu mi-ar spune că am o sensibilitate pentru scriitorii evrei sau de origine evreiască și da, mi se pare că ei au un nu-știu-ce care îi face povestitori excelenți. Cred că veți fi de acord cu mine după ce veți citi acest interviu:
Scriu ca să povestesc. Asta am încercat întotdeauna. Și sînt avantajat față de povestitorii tradiționali, care trebuiau să își facă meseria în public și spontan. Eu pot să îmi elaborez poveștile în liniștea și la adăpostul biroului și apoi să le prezint, frumos rotunjite și lustruite, celui ce le citește. Nu scriu doar ca să povestesc. Orice poveste trebuie să însemne mai mult decît narațiunea propriu-zisă, să ascundă în spatele ei niște rosturi și taine. Să fie plăcerea cititorului să le descopere – dar să-i rămînă plăcerea poveștii chiar dacă nu le descoperă. Să poată fi citită la mai multe nivele, de oameni diferiți, cu gusturi diferite.
Începînd cu 18 septembrie, noua carte a lui Salman Rushdie, Joseph Anton. Memorii, se va găsi în librăriile din întreaga lume. Ediţia în limba română va apărea în colecţia Biblioteca Polirom – traducere din limba engleză şi note de Dana Crăciun.
Pământul oamenilor liberi al autoarei franceze de origine română Liliana Lazăr este încă un roman care aduce în prim-plan perioada comunistă a României. Acţiunea cărţii are loc în România, în anul 1955, iar eroul principal este Victor Luca, din satul Slobozia, de lângă Iași. După ce a comis o crimă, el trebuie să trăiască ascuns, dar nevoia de mântuire îl duce până acolo încât va accepta o misiune secretă: să fie copist, pentru a salva scrierile sfinţilor, interzise în timpul regimului comunist.
O scriitoare atentă la detalii, acidă, realistă, care pornește întotdeauna de la sâmburele de realitate, pe care îl îmbracă în povești care îți cotropesc gândurile. Tatiana Niculescu Bran a dovedit că poate aborda atât registrul nonficțiunii, cu Spovedanie la Tanacu, dar și pe cel al ficțiunii cu arome exotice, cu
Acum câțiva ani un prieten îmi spunea ce bine scrie Zafon, ce tare e Zafon, ce maestru. El îl citise în spaniolă și se mira de ce nu îl aduce nici o editură din România. Iată că minunea s-a întâmplat și l-am putut savura și eu pe Zafon. Și da, e tare! Scrie bine, are de toate plus ceva pe deasupra: carismă. Carlos Ruiz Zafon este unul dintre cei mai de succes autori contemporani. Cărțile sale sunt publicate în peste 50 de țări, traduse în peste 40 de limbi și se vând în zeci de milioane de exemplare. Zafon scrie la fel de frumos și de înrobitor pentru adolescenți – dovadă stă seria