Deși re-vizitarea, măcar periodică, a clasicilor este extrem de importantă pentru experiența noastră de creație, veritabila șansă a genului pe care îl discut rămâne schimbarea. Oricât de interesante și demne de admirație, modelele „clasice nu constituie o piedică pentru elanurile literaturii de azi, chiar dacă am fi tentați să exersăm, ca în vechile școli de pictură, reproducerea unor trăsături de penel datorate cutărui Maestru, în vederea perfecționării propriei noastre măiestrii.
Dacă începuturile ficțiunii speculative sunt în mod clar legate de profesioniști ai scrisului, și încă europeni (Verne, Wells, Rosny-aîné etc.), SF-ul canonic trimite în mod categoric spre America masivei producții industriale și spre fanii născuți sub zodia celei mai înfloritoare paraliteraturi.
Uneori se întâmplă ca genul Homo să-și vadă viitorul în culori optimiste – la vie en rose, cum spune o vorbă franțuzească, numai că acolo era vizată, din câte îmi dau seama, viața individului, iar în cuprinderea pe care vreau s-o dau acestei forme mai generale de optimism intră o anume privire melioristă și încrezătoare proiectată asupra civilizației în ansamblu. Anticipația mai veche, cea românească, dar și cea a popoarelor ajunse să cânte după cum imprima tonul și măsura dirijorul de la Răsărit, agrea o partitură utopică, pe portativele căreia timpul aflat în fața omenirii se putea vedea doar senin și fericit, fiindcă ideea de bază a acestei simfonii era convingerea că viitorul nostru, al tuturor trăitorilor pe Pământ, este – sau va fi? – unic, și neapărat guvernat de înclinația, pretins naturală, a omului spre idealuri comuniste. Ne-a trebuit ceva vreme până să ne dăm seama că o asemenea iluzie ținea de pura propagandă, că manipulatorii ei aveau interese mari și bine ascunse nu în volutele literaturii, ci în jocul politic.
Până când experimentele oamenilor de știință nu ne vor putea convinge că visarea s-ar regăsi și la plante sau animale, o să trăim cu credința că ea este un fenomen legat strict de specia umană. Nu mă refer aici la visul propriu-zis, pe care îmi vine să cred că îl au și speciile mai puțin inteligente decât noi, altfel – ca să dau un exemplu aproximativ – câinii n-ar tresări uneori prin somn, scâncind ca de cine știe ce spaimă ireală.
Romanele, care prin însăși natura lor se desfășoară epic pe o suprafață largă, sau, în orice caz, ceva mai întinsă decât alte specii literare, prețuiesc conflictul și „trăiesc excelent de pe urma lui.
Dacă tocmai i-am pomenit pe Lino Aldani și personajul său, Arno, îmi mai amintesc uimirea acestuia din urmă, proiecție a unui viitor previzibil, de a se vedea dependent până la exasperare de trecut. De un trecut cultural, vreau să spun, care până și în momentele cele mai intime, când omul vrea să fie singur cu sine însuși și cu ceea ce e mai natural, mai autentic în el, dă năvală din străfundurile memoriei, obligându-l să gândească prin clișeele altora.
O presă de senzație, pe care multă lume o critică, însă aproape toți o urmărim cu interesul cuvenit faptelor rare și de regulă tragice, ne mai aduce uneori sub ochi și câte o poveste fericită, interesantă tocmai prin caracterul său excepțional.
Nu numai la noi există voci care cârtesc împotriva „clasicilor. Nu numai la noi există și mai multe voci care „tac cu program când vine vorba de ei, pomenindu-le eventual în fugă numele, dar lăsându-le scrierile într-o interesată uitare. Și, în sfârșit, nu numai la noi apar din când în când salutare inițiative de recuperare a celor ce-au binemeritat prin opera lor, deschizând genului, în condiții de cele mai multe ori vitrege pentru receptarea lui de către literaturile naționale, căi în lungul cărora au putut avansa, cu propriul lor bagaj de idei și soluții, autorii ajunși azi în plină și uneori chiar spectaculoasă manifestare.
Stanislaw Lem este pomenit de regulă prin câteva dintre scrierile sale cele mai renumite, romanul Solaris, povestirile din culegerea Ciberiada, ori textele cu caracter eseistico-filozofic din Summa Technologiae. Nu este rău, la urma urmei, fiindcă imaginea cu care trebuie să rămânem despre un scriitor important ține de valorificarea critică a creației sale de vârf.
Dacă îmi amintesc bine, englezul Brian W. Aldiss este cel care la un moment dat ne îngropa, nouă, celor din Europa (din întreaga Europă continentală, nu doar esticilor), toate speranțele de a fi luați în brațe de editorii americani și publicați în râvnitele lor colecții de science-fiction. Mesajul lui se traducea cam așa: sunteți voi buni, acolo, la voi acasă, dar dincolo de Atlantic lumea e convinsă că SF-ul e un gen integral american, că temele și motivele lui sunt inventate de autorii înregimentați deja de decenii în cohortele de colaboratori ai editurilor răspândite de la New York la Los Angeles, că voi, europenii, copiați de zor subiectele și conflictele inventate de alții, ceea ce vă plasează din start în postura se sefiști second hand.
Scriitorul e sensibil la premii, în care vede o recunoaștere publică a creației sale. Poate de aceea și există premii literare peste tot în lume, unele ajunse la notorietate, altele, puzderie, mai degrabă anonime, fiindcă sunt inventate pentru a gâdila orgoliul unor anonimi. Nici SF-ul de pe indiferent ce meridian geografic nu rămâne străin de instituția premiilor, pentru că și autorii genului sunt, de la un nivel în sus, scriitori, iar în rest, amatori ai condeiului poate tot atât de orgolioși ca profesioniștii.
Chiar recunoscând cinstit că nu sunt un mare amator de origami, nu contest pasiunea altora pentru acest joc al dexterității (artă, spun ei, ba chiar și act magic, capabil să farmece copiii și pe cei ce și-au păstrat sufletul copilăriei la orice vârstă) bazat pe plierea unei coli de hârtie până apar din strădania aceasta iscusită și răbdătoare diverse figuri: de la avioane și solnițe, până la flori, păsări, dinozauri și personaje celebre din filme ori din cărți.