Când vine vorba de literatura SF, ne apar în minte tot felul de autori americani, începând cu Asimov și Heinlein și terminând cu Orson Scott Card, G.R.R. Martin sau Dan Simmons. Apoi, după ce ne gândim mai bine, ne dăm seama că genul a fost inventat de doi europeni: Jules Verne și H. G. Wells. Că termenul robot a fost inventat de un ceh, Capek. Că există o serie de autori francezi de renume, printre care G. Klein, M. Jeury și S. Brussolo. Că există și autori din estul europei care sunt recunoscuți la nivel mondial: frații Strugațki din Rusia, St. Lem din Polonia și alții. Iar în ultimul timp a început să devină tot mai apreciați - și traduși în Statele Unite - autori din Germania, Finlanda, Polonia sau Spania. Granițele culturale s-au extins și nu mai există n monopol american în privința literaturii SF.
Laureat al premiului Nobel pentru literatură, Coetzee ascunde în spatele autobiografiei ficţionale Tinereţe o parte din ratarea unui artist care se vede nevoit să se piardă printre blocurile de beton şi sticlă ale Londrei în orele rigide de lucru ale unui programator în care nu se regăseşte. Luându-şi ca mentori literari scriitori precum Pound şi Eliot, refuză orice sentimentalism în literatură, suprapunându-şi peste normele acestora propria formare şi aplecare spre matematica pură.
Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, pentru mine experiența de mai jos a fost una nouă și extrem de ciudată. Am început Copila de zăpadă cu nerăbdare și am terminat-o cu sentimentul clar că lipsește ceva, am pierdut ceva pe parcurs. Nu pot să-mi explic deloc senzația așa că am să scriu despre carte exact cum aș scrie despre o poveste pur și simplu. Iertare dacă voi fi ușor sentimentală, cu siguranță am citit cărți net superioare acesteia, însă Copila de zăpadă are o calitate inexplicabilă care m-a sensibilizat.
Romanul lui Foer este un puzzle lingvistic în care doar imaginile suprapuse şi nu ataşate textului oferă o pauză verbală trepidantului salt narativ. Interesant este faptul că în Extrem de tare şi incredibil de aproape totul se derulează prin conştiinţa unui băieţel de nouă ani, iscoditor, inteligent însă deosebit de sensibil şi de ataşat de trecut.
Lucarna a fost primul roman scris de Saramago. Nu a ieşit din tipar decât după şaizeci de ani de la trimiterea paginilor către o editură. Laureatul Premiului Nobel (1998) a lăsat manuscrisul, la care lucra în timpul nopţii, după-ncheierea programului de lucru impus de o slujbă măruntă, dar nu a primit niciun răspuns legat de posibilitatea editării. Ignorarea copilului său literar a lăsat în urmă o mare durere, peste care nu a mai trecut niciodată, în ciuda succesului din anii următori.
Înainte de toate, trebuie să fiţi atente la amănuntul următor: autoarea cărţii De-aş avea un soţ cât o muscă este turcoaică. Aşa că percepţia ei în legătură cu bărbaţii s-ar putea să fie puţin diferită de percepţia noastră, care ne dăm europence sută la sută.
Atunci când i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură în 2008, Academia Suedeză a motivat distincţia prin suprinderea, atât de condensat, a lumii lui Clézio: „este un autor al noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante.
O să încep cu o mărturisire: când au început să apară la noi cărțile lui Pascal Bruckner, le-am citit pe toate. Îmi plăcea scriitura, îmi plăcea curgerea ideilor în volumele de nonficțiune și modul în care construia personaje pe care le ducea către finaluri cvasi-absurde în cele de ficțiune. Apoi l-am văzut la TV și nu mi-a mai plăcut la fel de tare. Nu mai țin minte de ce, dar știu că apoi i-am ocolit o vreme cărțile.
Romanul Tihna m-a captivat încă de la primele pagini, fiind o fană a romanului psihologic, dar m-a şi determinat să le dau dreptate criticilor experimentaţi, ce l-au considerat greu de analizat. Având un conţinut fragmentat, în care firul vizibil al naraţiunii este abandonat în favoarea introspecţiei şi a monologului, Tihna devine o lectură ermetică, alunecoasă când vrei să-i vorbeşti altcuiva despre valoarea ei. Nu cere povestitori, ci numai colecţionari de stări emoţionale amestecate, de impresii ciudate. Profilul cititorului: răbdător, curios, interesat de culorile umane şi de scenele derulate lent, nelipsite, însă, de acele detalii-surpriză care schimbă mereu imaginea personajelor-cheie.
Titlul cărții – Lapte negru, nu-mi crea nici o așteptare. Chiar nu m-aș fi gândit până să citesc coperta patru a volumului lui Elif Shafak (apărut la editura Polirom) că este o metaforă referitoare la laptele de mamă și negru de la amărăciunea provocată de maternitate. Acum aș putea spune că este o carte pentru femei, dar dacă mă gândesc bine, este o carte deopotrivă pentru bărbații care vor să-și înțeleagă partenerele.
Să ne închipuim că există un individ oarecare, numit John Salvatore Fontanelli. Un ratat care n-a reușit să ducă nimic până la capăt: nici studii, nici relația cu prietena sa... Și, într-o zi, Fontanelli este invitat la un avocat, care-i spune că a primit o moștenire. De la cine? O să afle mai târziu. De ce a primit el moștenirea aceea? Are rude, are un frate... O să afle mai târziu. Și e mare moștenirea aceea? Ceva mai mult de optzeci de mii de dolari.
„Văd pe fața ta că ai omorât deja ceva și că o să omori o mulțime de lucruri. Pot să văd asta acolo – toate lucrurile pe care o să le omori și pe care o să le calci în picioare. Este primul și ultimul dialog serios pe care-l are Swan cu tatăl său natural. Apoi Lowry pleacă, iar Swan se transformă definitiv în ceea ce mama lui își dorește – Steven Revere. Bărbatul care merge cu trenul și cu avionul în toată lumea...cel care are lumea la picioare, are totul – mai puțin pe el însuși.