Titlul acestei cărți mi-a plăcut. Și coperta mi-a plăcut. Nu știam nimic despre autoarea ei. Și, așa cum fac de obicei, am vrut să văd ce spun criticii despre carte și unele informații despre autoare. Astfel, am aflat cu amuzament că Monique Roffrey „trăiește în nordul Londrei și își petrece cea mai mare a zilei în pijama, scriind, activitate pe care o vede mai degrabă ca pe un mod de viață decât un job. Acest lucru mi-a adus aminte de cântăreții care declară, cam toți, că a cânta înseamnă a trăi. Pentru ei, evident. În fine, am aflat din mulțumirile autoarei că mama ei, Yvette Roffrey este muza care-i oferă un loc în care scrie și unde se simte „acasă.
Contrar aparenţelor, Snuff nu este un roman despre industria filmelor pentru adulţi, aşa cum nici Fight Club nu este un roman despre bătăi şi bătăuşi. Snuff este doar un alt roman despre lupta împotriva dezumanizării, în culisele meseriilor tabu. Chuck Palahniuk devine un reporter al patologiilor contemporane, deghizat în scriitor.
Cormac McCarthy, Marea trecere (parte din Trilogia Frontierei). Scriitor care trebuie citit cum prindeţi o traducere nouă prin librării. Apropo de traducere, sună bine (îi aparţine Claudiei Asanachescu); în engleză trebuie să fii centură neagră ca să te descurci într-o mare de cuvinte necunoscute. Titlul tradus din The Crossing în Marea trecere e o decizie cam poetică şi pentru cum e romanul şi pentru ce înseamnă McCarthy – sînge rece în scris şi sînge cald curgînd printre rînduri, fără preambuluri şi dramatizări. Cînd apare în roman poezia sau personajul filozofard avem de-a face cu premoniţii, oracole vorbitoare, înţelepţi ai pustiei, dar nici unul n-ar servi o metaforă blagiană cu moartea ca o mare trecere. Dimpotrivă.
Lumea îl consideră pe King autor de romane horror și uneori se minunează când acesta pare că rătăcește drumul ce-i părea destinat. În realitate, King a scris o mulțime de romane SF, unele publicate sub pseudonim, altele (precum Firestarter sau Dead Zone) sub nume propriu. Fără a mai pomeni de romane mainstream - pentru că Stephen King și-a dorit întotdeauna recunoașterea criticii mainstream.
Cu fiecare articol al volumului Ochiul căprui al dragostei noastre, trecem de la pagini desprinse parcă din Orbitor, la însemnări despre rolul artistului în genere sau portrete de scriitori români, la nostalgii sau amintiri din perioada comunistă, într-o întoarcere continuă spre adolescentul Cărtărescu a cărui existenţă rămâne, ca şi în romanele sale, într-un continuu imaginar corporalizat.
Pentru Harri, totul e greu. Dar vocea lui, care spune povestea străzii și a supraviețuirii în cartea Și porumbeii vorbesc englezește, este atât de dulce, de pozitivă și de copilăroasă, încât toate nenorocirile și nedreptățile vieții încep să pară ușoare.
Paradoxal, când începi să le ai pe toate, viaţa se rezumă la câteva bunuri. O maşină blindată, dotată cu noile tehnologii care îţi aduc informaţia în timp real, un bar plin de băuturi fine, menite să-ţi revigoreze corpul obosit, un aparat de monitorizat ritmul cardiac, dovada noului tip de ipohondrie care-i loveşte pe cei puternici, dar temători în faţa prăbuşirii închipuite, şi o banchetă confortabilă, unde stau toţi angajaţii geniali care pot cunoaşte secretele investiţiilor şi ale valutelor.
Roger Eriksson, un adolescent de 16 ani, dispare în condiții suspecte. Până aici, nimic neobișnuit, doar meseria de adolescent presupune niște evadări răzvrătite și niște mistere asumate, pentru a păstra atractivitatea. Doar că zilele trec, vreo patru la număr, iar poliția din Vasteras nu face nimic. Prin urmare, poliția este excesiv de tolerantă cu evadările adolescentine. Apoi, vine șocul: corpul mutilat al lui Roger este găsit plutind pe un lac. Are – de fapt nu mai are – inima smulsă din piept. E momentul în care oamenii legii se trezesc și aduc în micul orășel cei mai reputați criminaliști. Însă nu apare nici o pistă de investigat.
„Dacă ar fi să aleg un scriitor care merită Nobelul, acesta ar fi Mo Yan, spunea acum câțiva ani autorul Kenzaburō Ōe, la rândul său laureat Nobel, în 1994. Acum profeția i s-a împlinit, Mo Yan a primit Nobelul.
Mi-ar plăcea să locuiesc timp de câteva zile în mintea unui psihoterapeut. Să văd care sunt fricile și obsesiile omului care intră poftit în mintea altuia și scotocește nestingherit, pentru a contribui la eliberarea de traume și gânduri negative. Uneori reușește, alteori încurcă și mai tare ițele.
Încă o dată Octavian Soviany confirmă faptul că stilul său inconfundabil se regăseşte nu doar în imaginarul apocaliptic sau în personaje cu rădăcini aristocratice şi istorii întunecate, ci într-un limbaj cu substanţă, dintr-o altă epocă, pe care îl mânuieşte ca unul „de-al casei, cu dezinvoltura vorbirii cotidiene.
Dragă cititoare, îţi mai aduci aminte de varianta ta inocentă şi copilăroasă, când îţi doreai din toate puterile să fii zână? Să faci vrăji bune, să zbori cu aripile tale translucide, să poţi să devii nevăzută într-o răsuflare şi să pluteşti peste tot mai mereu înconjurată de o pulbere fină-fină, de aur şi diamant?