BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Ați luat vreodată în copilărie untură de pește? Are un gust oribil, dar până la urmă face bine. Cam așa am simțit și cu Inferno - cea mai recentă producție literară marca Dan Brown – o carte de vacanță care continuă aventurile citadine ale unui personaj deja cunoscut: profesorul Robert Langdon.
Roberto Bolaño nu e un autor cu care cititorii români să fie foarte familiarizați – nici măcar cei americani nu l-au descoperit cu totul până acum. E o stea care strălucește mai tare postum, căci adevărata sa consacrare literară i-a venit după moarte, în 2003.
Sahar Delijani s-a născut în închisoarea Evin din Teheran, în 1983. Atunci părinții săi fuseseră arestați pentru activism politic, într-un context social în care oricine nu se exprima în favoarea regimului era considerat suspect. De la acest moment începe și povestea pe care ne-o spune în Copiii arborelui de jacaranda, o carte greu de încadrat într-o categorie anume, căci e mai mult o istorie de familie pusă într-un scenariu foarte puțin ficționalizat.
Șantajul este cel mai recent roman al lui Grisham tradus în România și e un pic diferit de celelalte cărți ale sale. Nu e despre o victimă a sistemului judiciar american, sau nu chiar...Nu e despre vreun fugar, care are un trecut de care se rușinează și o conștiință proaspăt trezită...nu chiar în forma asta. E despre un fost avocat închis de federali pentru că a fost amabil cu un client șnapan și acum trage ponoasele excesului de bune maniere într-un lagăr pentru condamnați mai puțin periculoși. Malcolm Bannister e negru, inteligent peste medie și al naibii de hotărât să învingă sistemul cu propriile lui arme.
...să citesc Paturi de împrumut, primul volum din noul imprint Narator, de la Publica, fix cu două zile înainte de a pleca în concediu? Nu știu. Cert e că am comis-o și de cum am ajuns la hotel am început să văd monștri zâmbitori peste tot. Și mă port frumos, zâmbesc mai mult, căci nu se știe niciodată.
Să citești John Le Carré poate fi o terapie antistres mai bună decât orice tratament naturisto-spiritual, pentru că te energizează cu totul, oferindu-ți o intrigă credibilă și captivantă. Pentru că John Le Carré nu scrie pentru mulțimi imense de cititori, de multe ori am avut impresia că scrie doar pentru sine – și câteodată că scrie chiar despre sine.
Probabil ca buna imagine a României în lume și discursul onest despre calitățile acestui neam nu mai țin de apartenența genealogică la acest spațiu. Ele sună mai bine în gura unui străin care vine aici din curiozitate – sau din iubire – și ajunge să ne cunoască. Și ne apreciază pentru ce suntem și cum suntem.
Este una dintre cele mai aclamate eseiste americane și o autoare de ficțiune care își provoacă cititorii la autoanalize interioare.
Scriitoarea australiană Kate Morton are un dar: face casele vechi să vorbească, să-și spună poveștile și să ne dezvăluie secrete adânc ascunse. E un truc pe care doar scriitorii buni îl pot stăpâni, și pe care ni-l arată la fiecare nou roman altfel.
Nu știu dacă ați citit vreodată o carte care să vă răscolească întra-atât încât să întrerupeți lectura pentru a purta câte o discuție cu voi înșivă. Asupra mea, cel mai recent roman al lui Khaled Hosseini – And the Mountains Echoed – a avut acest efect. Cel de-al treilea roman al lui Hosseini va fi lansat pe 21 mai în Marea Britanie și Statele Unite și este unul dintre cele mai așteptate evenimente editoriale ale anului, căci apare după o pauză de șase ani. În România, romanul va apărea la editura Niculescu, la începutul lunii iunie – așa că rezervați un mic buget pentru o carte mare.
Romanul semnat de Madeline Miller ar trebui să fie inclus în lista lecturilor școlare pentru studiul istoriei antice. Nu pentru că este vorba de legendarul erou Ahile, ci pentru că pune într-o altă lumină episoade mitologice cunoscute, precum războiul troian, facilitând înțelegerea acestora dincolo de constrângerile textelor antice. Pentru că, să fim sinceri, nu sunt prea mulți tinerii care ar renunța la un surfing pe net sau la o întâlnire la mall pentru a citi Homer, Eschil sau Virgiliu. Și mai puțini sunt aceia care au habar de Iliada și Odiseea, ori pot face referire la un personaj mitologic într-o conversație.
O să încep cu o mărturisire: când au început să apară la noi cărțile lui Pascal Bruckner, le-am citit pe toate. Îmi plăcea scriitura, îmi plăcea curgerea ideilor în volumele de nonficțiune și modul în care construia personaje pe care le ducea către finaluri cvasi-absurde în cele de ficțiune. Apoi l-am văzut la TV și nu mi-a mai plăcut la fel de tare. Nu mai țin minte de ce, dar știu că apoi i-am ocolit o vreme cărțile.