Biografia Viața unui călugăr tibetan (ed. Rabten) este prezentată sub forma unui interviu acordat de Marele Maestru Geshe Rabten Rinpoche unui discipol apropiat şi descrie în detaliu viața Maestrului, începând cu adolescența sa, urmată de decizia sa de a studia Dharma, lunga călătorie plină de pericole pentru a ajunge la mânăstirea Sera de lângă Lhasa din centrul Tibetului, precum şi efortul extraordinar depus, cu o determinare de fier, de a practica şi realiza învățătura lui Buddha. Ilustrațiile alb-negru şi pozele ce apar printre paginile cărții transmit o trăire greu de exprimat în cuvinte, din viața unui Maestru realizat.
Iată un fragment din volumul ce va fi lansat vineri, 21 aprilie, la ora 19.00, pe durata conferinței publice ce va avea loc în Sala Rondă a hotelului Intercontinental, alături de prezența extraordinară a Maestrului Gonsar Tulku Rinpoche, ce va vorbi despre “Karma – legea cauzei şi a efectului”.
„Discipolul: Care era antrenamentul zilnic în perioada celei de-a patra etape a formării dumneavoastră?
Gheșe: Vă pot descrie programul călugărilor colegiului meu, prevenindu-vă că era puţin diferit de cel al altor şcoli. În fiecare dimineaţă mă sculam la ora patru pentru a face mătănii până pe la ora cinci şi jumătate. Apoi ne adunam cu toţii în templul de la Sera, pentru a ne ruga împreună până la ora şapte. Mănăstirea de la Sera este situată la poalele muntelui. Atunci când plouă, apa trece printr-o râpă şi se scurge într-un rău, care de obicei este sec. Acesta traversează clădirile în diagonală. Pe marginea acestui râu, toţi studenţii dezbăteau pe teritoriul lor, după o eşalonare în funcţie de nivelurile intelectuale. Începătorii se aflau la nivelul cel mai de jos, aşa cum am mai spus, o mie cinci sute de călugări aparţinând colectivităţii noastre erau în anul patru, pe care-l frecventau şi alţi călugări care veneau din cele patru colţuri ale comunităţii. Puteam întâlni în aceste clase călugări originari atât din Tibet, cât şi din Lhadak, din Mongolia sau chiar din Japonia. La aceste şedinţe era interzis să se vină cu cărţi sau ciorne, fiind astfel obligaţi să cităm din memorie.
La ora zece toţi fraţii de la Sera Je se întorceau la diferitele lor săli de reunire, pentru a servi ceaiul, a spune rugăciuni sau a citi fragmente din comentarii indiene. La ora unsprezece ne întorceam pe malul râului, pentru a dezbate din nou timp de aproape o jumătate de oră. După aceea, fiecare colegiu se aduna în curtea sa, loc mai convenţional decât malul apei. Recitam Sūtra Inimii înţelepciunii şi citeam Sūtra Perfecţiunii înţelepciunii în opt mii de strofe, cărţile lui Je Tsongkhapa sau ale celor doi discipoli principali ai săi, un mijloc în plus pentru a ne instrui şi nu doar o simplă bolboroseală!
La prânz, membrii adunării se aşezau doi câte doi şi de data aceasta clasele se amestecau, astfel că un începător putea foarte bine să facă o pereche cu un coleg foarte avansat. După o oră coboram din nou în vale pentru a ne lăsa capele vişinii la locul lor, apoi fiecare se ocupa de masa de prânz. Pentru mine era momentul să înghit ceaiul de ierburi.
La ora unu şi jumătate ne întâlneam din nou la râu, ca să ne exersăm până la ora cinci, apoi mergeam în curtea mănăstirii, care se preta prin definiţie retoricii. Ritualul cerea să se recite Rugăciunea celor douăzeci şi unu de Tārā şi Sūtra Inimii înţelepciunii. Oda era oferită acestor Tārā, deoarece ele încarnează acţiunile virtuoase ale tuturor Buddhaşilor şi pentru că Tārā era divinitatea de meditaţie ( yidam) a celor mai mulţi maeştri buddhişti indieni. Trebuie adăugat că Tārā se dovedeşte a ne veni în mod deosebit în ajutor, pentru a realiza progrese rapide în ceea ce priveşte vigilenţa noastră spirituală. Recitam Sūtra Inimii deoarece aceasta tratează doar despre vacuitate. Citirea ei este foarte benefică pentru înţelegere. Este atât de condensată, încât poate fi terminată în trei minute, dar noi o cântam în aşa fel încât să ne pregătim mintea pentru contemplare, cu un ritm atât de lent şi cu o voce atât de profundă, încât ne lua mai mult timp decât un dus-întors la Lhasa, adică aproape două ore!
De obicei, un coleg mai mare care ţinea rolul de maestru de disciplină se asigura ca regulamentul să fie bine respectat. În timpul acestui cânt, se aşeza în general într-un colţ, ca să nu deranjeze desfăşurarea meditaţiei. Acest exerciţiu este extrem de util, şi îmi permitea să pun ordine în tot ce învăţasem pe timpul zilei şi, cu acest ritm extrem de lent, puteam practica meditaţia neconceptuală asupra vacuităţii. Mulţi îşi dădeau silinţa în acest sens.
Apoi, o scurtă adunare reunind toate clasele permitea să ne înfruntăm verbal. La fiecare din aceste şedinţe mă rugam sincer ca sutele de călugări prezenţi să‑şi poată înlătura vălul interior al ignoranţei şi să obţină o înţelegere profundă. Nu aş fi vrut să dedic meritele acumulate în timpul dezbaterilor singurelor scopuri de renume sau căutării bunurilor materiale. De la venirea nopţii, dacă doream, ne puteam opri oricând, dar câteodată doi adversari foarte inteligenţi şi de aceeaşi forţă continuau discuţia, unul neputându-l învinge pe celălalt. În astfel de ocazii o asistenţă numeroasă asculta cu enormă plăcere atacurile lor.
După o mică perioadă de rugăciune, mergeam pe grupe în clădirile unde locuiam. Ne lăsam capele în chiliile noastre şi mergeam fiecare la maestrul său. După o oră de lecţii ne regrupam fiecare cu clasa lui în curtea interioară, pentru a dezbate din nou. Scopul principal al acestei şedinţe era să recapitulăm lecţia pe care tocmai o avusesem, ca să o memorăm. În sfârşit, cei mai mulţi dintre călugări puteau dispune de timpul lor, dar cei din anul patru trebuiau să rămână în curte şi să continue să exerseze toată noaptea. Aceste eforturi fără pauză aveau loc din două în două nopţi. Când nu ocupam curtea, elevii începători ai clasei Mādhyamika ne luau locul. Găseam aceste maratoane de noapte foarte obositoare, mai ales iarna când ningea şi când vântul sufla, iar gerul era tăios. Palmele îmi deveneau aspre tot bătând din ele pentru a marca argumentările şi adesea crăpau şi sângerau. Curtea nu avea acoperiş şi era luminată doar de câteva lămpi care funcţionau cu unt. Pe la miezul nopţii se stingeau cu regularitate.
Discipolul: Cum mai puteaţi găsi timp pentru a memora textele în acele perioade când toată vremea o petreceaţi în dezbateri ?
Gheșe: Era posibil să le învăţăm noaptea când eram liberi, însă ne-am dat seama că era imposibil să găsim alte oportunităţi pentru a învăţa noi texte pe de rost.
Discipolul: Toţi studenţii participau activ la discuţii în timpul nopţii?
Gheșe: Nu! În timpul exerciţiilor în care toate clasele erau împreună, ne divizam în grupe de câte doi. În afara acestora, doar doi elevi răspundeau la întrebările unuia singur. Ceilalţi se mulţumeau să asculte şi uneori să intervină cu observaţiile lor. Spre deosebire de colegii mei, aveam îmbrăcămintea zdrenţuită şi când ascultam, aveam obiceiul să mă îngrop până la brâu în nisip, căci acesta reţinea căldura soarelui de pe timpul zilei. Astfel ne exersam până la răsăritul soarelui. Cu toate aceste dificultăţi, nu m-am plictisit niciodată câtuşi de puţin şi nu am suferit vreodată de nici cea mai mică depresie.
Discipolul: Pe timpul studiului tratatelor, perioadele interimare ale începătorilor aveau loc aşa cum le-aţi descris mai înainte?
Gheșe: Nu chiar întocmai. Anul şcolar era împărţit întotdeauna în şapte perioade de dezbateri, fiecare de aproape trei până la şase săptămâni, dar după admiterea la cursurile de perfecţionare, adică din anul patru şi până în anul opt, ni se acorda o libertate mai mare între perioade.
Înainte eram obligaţi să ne petrecem noaptea în chiliile noastre, dar din anul patru am putut profita de aceste pauze pentru a mă retrage. Deoarece clădirea noastră era plină de lume, mă obişnuisem să mă refugiez în alte locuri mai liniştite, de exemplu ocupând câteva peșteri din muntele care se apleacă peste Sera. Cum retragerea era propice memorării, îmi petreceam vremea adesea în afara clasei mele.
Discipolul: Cum vă organizaţi zilele în aceste perioade?
Gheșe: Timp de câteva săptămâni mi se întâmpla să-mi folosesc strict timpul rezervat concentrării. Mă sculam devreme şi efectuam patru şedinţe zilnice de contemplare. În timpul practicii „stadiului dezvoltării tantrice” implicând deităţile de meditaţie cum sunt Yamāntaka sau Vajradākinī, când aveam pauze citeam diferite texte care se refereau la acestea. Cu ocazia altor retrageri practicam meditaţiile de viaţă lungă ale Tārei Albe şi ale lui Amitābha şi altele precum Vajrasattva, practica contopirii cu învățătorul spiritual (guru yoga), etapele căii etc. Mulţi se grupau pentru astfel de practici profunde, eu le executam singur. Când aveam alte vacanţe memoram în special texte.
Dimineaţa mi-o petreceam în felul acesta, iar după ce mâncam mergeam la gurul meu pentru a primi instrucţiunile. În timpul sesiunilor de dezbatere, astfel de sfaturi nu ni se dădeau decât rar, deoarece accentul se punea mai ales pe materiile deja învăţate şi explicate de maestru. După ce am fost admis în clasele superioare, îmi instruiam zilnic discipolii în perioada de vacanţă şi primeam mai rar instrucţiuni din partea gurului meu. După ce terminam lecţiile, continuam să mă concentrez pentru a memora capodoperele. După asfinţitul soarelui recitam textele învăţate astfel. La început reţineam cu greu o jumătate de pagină, dar cu timpul, în mod gradual, ajunsesem să învăţ pe de rost între două şi patru pagini. Cu toate că la început mi-a fost greu, m-am obişnuit ca toţi ceilalţi! A învăţa pe de rost şi a recita deveniseră activităţi uşoare. În tradiţia academică occidentală, a lua notiţe este vital, astfel o mare parte din cunoştinţe tinde să se păstreze între scoarţele unui carnet de notiţe. În ceea ce ne priveşte, capitalul nostru intelectual se depunea în minte.
Astfel, mi se întâmpla câteodată să recit de la răsăritul până la apusul soarelui. Uneori, o parte din noapte îmi era suficientă pentru memorare, iar restul timpului îl consacram practicării ofrandelor-mandala şi mătăniilor. Mulţi muncitori din uzine, pentru a‑şi concentra atenţia, nu dispun decât de rutina muncii lor zilnice, repetitive; la mănăstire, la fel, zi şi noapte, gândirea mea era ocupată doar de practica Dharmei.
Fiindcă îmi era greu să-mi procur hrana pe timpul vacanţei, culegeam un fel de iarbă cunoscută pentru calităţile ei nocive şi-mi făceam un ceai. Gustul îmi dispărea şi aveam impresia că stomacul îmi era plin. De fapt, această băutură nu făcea decât să-mi mărească arderile capacităţilor digestive! Câteodată, unii colegi, ştiind cât sunt de sărac, îmi dădeau puţină mâncare şi ceai, dar dacă aveau loc dezbateri nu lipseam niciodată de la ele, atât de mult mă atrăgeau!
Discipolul: De unde vă venea un astfel de entuziasm şi această perseverenţă în aplicarea învățăturii?
Gheșe: Eram motivat de o mare sete de îmbunătăţire a modului meu de a înţelege. Această dorinţă mă împingea la eforturi mari atât pentru memorare, cât şi pentru întrecerile dialectice. Deoarece creşterea puterii de înţelegere necesită curăţirea amprentelor mentale şi a întunecimii, efectuam multe ofrande-mandala şi mătănii. Când avem în noi această dorinţă profundă, ţinem prea puţin cont de greutăţile fizice. Cazuri asemănătoare pot fi observate în Occident. Se întâmplă adesea ca persoane care conduc o afacere să fie cu totul acaparate de ideea sumei de bani pe care o vor obţine din comerţul respectiv. Greutăţile pe care acestea le îndură mă vor surprinde întotdeauna.”