Deși re-vizitarea, măcar periodică, a clasicilor este extrem de importantă pentru experiența noastră de creație, veritabila șansă a genului pe care îl discut rămâne schimbarea. Oricât de interesante și demne de admirație, modelele „clasice nu constituie o piedică pentru elanurile literaturii de azi, chiar dacă am fi tentați să exersăm, ca în vechile școli de pictură, reproducerea unor trăsături de penel datorate cutărui Maestru, în vederea perfecționării propriei noastre măiestrii.
Dacă începuturile ficțiunii speculative sunt în mod clar legate de profesioniști ai scrisului, și încă europeni (Verne, Wells, Rosny-aîné etc.), SF-ul canonic trimite în mod categoric spre America masivei producții industriale și spre fanii născuți sub zodia celei mai înfloritoare paraliteraturi.
Uneori se întâmplă ca genul Homo să-și vadă viitorul în culori optimiste – la vie en rose, cum spune o vorbă franțuzească, numai că acolo era vizată, din câte îmi dau seama, viața individului, iar în cuprinderea pe care vreau s-o dau acestei forme mai generale de optimism intră o anume privire melioristă și încrezătoare proiectată asupra civilizației în ansamblu. Anticipația mai veche, cea românească, dar și cea a popoarelor ajunse să cânte după cum imprima tonul și măsura dirijorul de la Răsărit, agrea o partitură utopică, pe portativele căreia timpul aflat în fața omenirii se putea vedea doar senin și fericit, fiindcă ideea de bază a acestei simfonii era convingerea că viitorul nostru, al tuturor trăitorilor pe Pământ, este – sau va fi? – unic, și neapărat guvernat de înclinația, pretins naturală, a omului spre idealuri comuniste. Ne-a trebuit ceva vreme până să ne dăm seama că o asemenea iluzie ținea de pura propagandă, că manipulatorii ei aveau interese mari și bine ascunse nu în volutele literaturii, ci în jocul politic.
Până când experimentele oamenilor de știință nu ne vor putea convinge că visarea s-ar regăsi și la plante sau animale, o să trăim cu credința că ea este un fenomen legat strict de specia umană. Nu mă refer aici la visul propriu-zis, pe care îmi vine să cred că îl au și speciile mai puțin inteligente decât noi, altfel – ca să dau un exemplu aproximativ – câinii n-ar tresări uneori prin somn, scâncind ca de cine știe ce spaimă ireală.
O zi neagră pentru fumătorii din România. O zi obișnuită pentru nefumătorii fără Facebook sau cei pe care îi doare-n cot de ce mai zice presa. Căci toată lumea fierbe de nedreptatea făcută, chiar dacă e o aliniere la mult admirata legislație europeană.
Romanele, care prin însăși natura lor se desfășoară epic pe o suprafață largă, sau, în orice caz, ceva mai întinsă decât alte specii literare, prețuiesc conflictul și „trăiesc excelent de pe urma lui.
Dacă tocmai i-am pomenit pe Lino Aldani și personajul său, Arno, îmi mai amintesc uimirea acestuia din urmă, proiecție a unui viitor previzibil, de a se vedea dependent până la exasperare de trecut. De un trecut cultural, vreau să spun, care până și în momentele cele mai intime, când omul vrea să fie singur cu sine însuși și cu ceea ce e mai natural, mai autentic în el, dă năvală din străfundurile memoriei, obligându-l să gândească prin clișeele altora.
O presă de senzație, pe care multă lume o critică, însă aproape toți o urmărim cu interesul cuvenit faptelor rare și de regulă tragice, ne mai aduce uneori sub ochi și câte o poveste fericită, interesantă tocmai prin caracterul său excepțional.
Nu numai la noi există voci care cârtesc împotriva „clasicilor. Nu numai la noi există și mai multe voci care „tac cu program când vine vorba de ei, pomenindu-le eventual în fugă numele, dar lăsându-le scrierile într-o interesată uitare. Și, în sfârșit, nu numai la noi apar din când în când salutare inițiative de recuperare a celor ce-au binemeritat prin opera lor, deschizând genului, în condiții de cele mai multe ori vitrege pentru receptarea lui de către literaturile naționale, căi în lungul cărora au putut avansa, cu propriul lor bagaj de idei și soluții, autorii ajunși azi în plină și uneori chiar spectaculoasă manifestare.
Adevăratul Teheran este ascuns vederii: aici prostituatele sînt frecventate de mullahi, există laboratoare clandestine de metamfetamină, fetele apelează la chirurgi pentru a-şi recăpăta virginitatea şi filme porno făcute de amatori sînt postate pe internet şi vîndute în bazaruri.
Mi-a fost cam dor de blogul meu și de cititorii lui. După o samă de aventuri tehnice care au durat aproape o lună, iată că avem un hosting nou, sper sa fie mai stabil. Să ne fie de bine, zic! Pentru că suntem la final de an și am adunat liste peste liste, topuri literare peste topuri literare, m-am gândit că v-ar fi utile câteva astfel de clasamente, dacă vreți să puneți sub brad literatură de calitate.
Să ajungi să decizi suspendarea unei ediții a unui festival de literatură din cele trei pe care le are îara asta, mi se pare grav. Înseamnă că ai epuizat toate căile, că nu mai vezi altă ieșire și alegi să îngheți un proiect remarcabil pentru ca mai târziu să nu ajungi să porți etichete rușinoase. Aseară am primit comunicatul pe care îl veți citi mai jos. Nu pot să nu duc dorul festivalului, nu pot să nu mă întreb până la ce nivel au ajuns presiunile politice astfel încât echipa lui Dan Lungu să ia această decizie.