Proza scurtă a Debrei Dean din volumul Confesiunile unei femei este potrivită cititorului viitorului. Aruncă săgeţi dulci şi amare în povestirile sale mini şi ştie să potrivească foarte bine mângâierile pe care ţi le dăruieşte, din când în când, viaţa cu realităţile tipice şi vindicative.
Am devenit curioasă în legătură cu sufismul după ce am citit cărțile autoarei turce Elif Shafak. Ea vorbește atât de des și atât de frumos despre sufism încât nu poți să nu cauți mai mult, să nu afli și alte …
Rareori mai întâlnești astăzi povești cu fete frumoase din popor devenite regine. Ar mai fi poate Kate Middleton (Ducesa de Cambridge), dar ea este încă prințesă. Înainte să devină regina Noor a Iordaniei, autoarea cărții noastre era o tânără americancă obișnuită, dar foarte frumoasă, pe nume Lisa. Din nefericire, soarta ei nu s-a încheiat cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, căci la 47 de ani a devenit văduvă.
Dacă nu te doboară, durerile sufleteşti precoce îţi hrănesc imaginaţia, îţi dezvăluie binefacerile autoanalizei când alţii abia îşi dau seama pe ce lume se află sau cum îi cheamă, te fac să observi mai profund trăsăturile celor din jur, apoi îţi dăruiesc acel talent unic de a vedea sensibilitatea acolo unde ceilalţi văd un mare gol. Un astfel de copil mare vei regăsi în volumul de povestiri Suferinţe timpurii.
Însemnările unui artist care îşi cunoaşte ascensiunea, locul în epocă şi, mai ales, propriul orgoliu pe care îl face scop în sine devin din confesiune oratorie despre sine, fără niciun fel de rezervă. Personalitatea deloc aşezată a celui care neagă orice nu se apropie de talentul lui Dalí, obiectivându-se într-o supraconştiinţă a sinelui, se întâlneşte cu viziunea clasică a iubitorului de artă, care îi priveşte atemporal opera în afara omului.
Dacă n-aţi citit Minciunile lui Locke Lamora de Scott Lynch sau dacă aţi citit cartea mai demult şi nu vă mai amintiţi despre ce-i vorba în ea, o să vă fac un scurt rezumat, ca să puteţi citi Piraţii mărilor roşii (al doilea volum al serieiTicălosul gentilom, prevăzută să aibă şapte părţi).
Aceasta nu este o ficțiune. Cele două personaje care țin o corespondență asiduă nu sunt personaje. Sunt doi oameni în carne și oase, doi scriitori ai lumii contemporane, Kim Thuy, canadianca de sorginte vietnameză, și Pascal Janovjak, o „corcitură europeană reușită, slovaco-franco-elvețiană. Cei doi s-au cunoscut în 2010, au stat împreună câteva ore, dar conversația lor a continuat și după aceea, într-un dialog peste continente, peste culturi, intimități, peste vise împlinite și eșecuri, peste tragedii personale.
Dominique Loreau este franțuzoaică, eseistă. De aproape trei decenii viețuiește în Japonia. Țara în care domnește ordinea interioară și exterioară, țara care nu își permite să nu performeze și nu ratează nimic pentru a rămâne un exemplu pentru celelalte națiuni. Pe mine mă fascinează cum o descendentă a unui baroc simandicos gen Louis n a ajuns să iubească un interior curat, alb, minimalist și un stil de viață care presupune o socializare raționalizată, prânzuri frugale care nu se întind spre ora 17.00, cine care înseamnă mai degrabă ceremonii și mai puțin opulență, și o garderobă monocromă, fără pasteluri, imprimeuri și gablonzuri.
Într-o bună zi a anului 2021, Scott Warden - un american ajuns împreună cu soția și fetița sa în Thailanda - află că în zonă se întâmplase ceva ciudat. Se duce împreună cu un prieten cam dubios (care se ocupa, printre altele, cu trafic de droguri) să vadă desăpre ce-i vorba. Și descoperă că în regiune apăruse din senin un monument imens și bizar, ridicat pentru a comemora o victorie a lui Kuin în anul 2041. Având în vedere că eroul nostru viețuia în 2021, însemna că monumentul se referea la o victorie ce urma să aibă loc peste douăzeci de ani. Și cine era Kuin? Nimeni nu auzise de un asemenea personaj și nimic nu prevedea că în Asia avea să apară un individ care să dețină mijloace militare atât de mari, încât să cucerească teritorii întinse și - mai ales - care să stăpânească o tehnologie care să-i permită să expedieze sculpturi imense în trecut.
Sunt puţine cărţile în care, spre finalul lor, începi să citeşti cu adevărat nu istoria lor, nici povestea sau întâmplarea, ci o atare stare de incertitudine şi de sensibilitate amestecate. Nici până la finalul cărţii aproape că nu ştii, şi poate că nici nu te întrebi, pe cine se hotărăşte tănărul Jacob să iubească, însă treci alături de el, atât de personal, printre oameni, războaie, case şi deportări.
Cum ar fi să te trezeşti cu Don Juan în casa ta, pregătit să facă destăinuri cu privire la cele mai intense şapte zile din viaţa lui? Şi când spun intense, nu mă refer la picanterii erotice. Dimpotrivă, pentru Don Juan-ul imaginat de Peter Handke, intens înseamnă profund, un sens oferit de femeile care i-au dat de gândit. Răspunsul la această întrebare o poate da un hangiu aflat în pragul falimentului, din apropierea unei mânăstiri controversate acum câteva sute de ani. Prin spărtura din zidul lăsat în paragină s-a strecurat, fără ezitari sau explicaţii,
Am descoperit o carte care probabil ar trebui citită deopotrivă de părinţi şi profesori, căci se adresează ambelor categorii: Şocul educaţiei. O nouă perspectivă asupra dezvoltării copiilor. Autorii Po Bronson şi Ashley Merryman pornesc demontând mituri asupra educaţiei care au funcţionat până acum. Veţi vedea de ce copiii au nevoie de pauze la şcoală şi în timp ce îşi fac temele, de ce e bine să îi lasaţi să coloreze vaca în verde şi de ce copilul trebuie să ştie că este unic şi diferit de ceilalţi, nu doar în privinţa culorii pielii, ci şi a comportamentului şi a modului de a acţiona/reacţiona în anumite situaţii.