Etichetă: recenzie

Detectivul Philip Marlowe şi metafizica

În 1968 – eram student şi cântăream mai puţin de jumătate din cât cântăresc acum – am găsit o carte proaspăt publicată în colecţia Aventura – aia cu un „a pe copertă, fără nici o ilustraţie. În aceeaşi colecţie apăruseră cu puţin timp înainte două traduceri ce mi se păruseră foarte interesante (în comparaţie cu cărţile publicate în mod obișnuit): Nevada, un western de Zane Gray, şi Arcaşul verde de Edgar Wallace. Aşa că am cumpărat imediat Astă seară, Marlowe. Nu auzisem până atunci de Raymond Chandler şi nu mă aşteptam la ceea ce aveam să găsesc între copertele de-un bleu ciel.

Continue Reading
Câte măşti poţi schimba într-o viaţă?
Egiptul părăsit de faraoni

Născuţi în ţări frumoase, dar populate, egipteanul şi românul devin fraţi la supărare, apoi îşi „plagiază jignirile aduse conaţionalilor. Primitivi, ipocriţi, laşi, hoţi, mincinoşi, parşivi şi bârfitori sunt etichetele unei dezamăgiri globalizate. Aşa îşi vede confraţii unul dintre protagoniştii volumului Aş fi vrut să fiu egiptean, indiferent de numărul mare al străinilor civilizaţi dornici să-i laude ţara datorită moştenirii lăsate de faraoni. Aceleaşi cuvinte sunt rostite şi de românii supăraţi pe latura mai puţin cultă a patriei lor şi tot aceeaşi descriere am găsit-o şi într-un roman despre (auto)exilaţii cubanezi, scris de Zoe Valdes.

Continue Reading
Un fabulos roman de mistere

Dara Horn este una dintre cele mai valoroase tinere romanciere ale Americii. Licenţiatăla Harvardîn 2006, cu specializare în literatură comparată, ea a debutat fulminant în proză, în 2002, obţinând cu primele două romane un număr impresionant de premii de prestigiu şi, totodată, de recenzii elogioase în principalele cotidiane din America. De asemenea, nici traducerile n-au ocolit-o, opera ei fiind transpusă până acum în 12 limbi.

Continue Reading
Miorița niponă este halucinantă

Se ia un bărbat de (aproape) treizeci de ani, proaspăt divorţat, însingurat într-o metropolă niponă, plictisit de toţi şi de toate, şi se trimite în căutarea imposibilului: oaia fantastică, vietatea în care şi-a pus toate speranţele un personaj ce dirija societatea din umbră, chiar şi de pe patul de moarte. S-au mai adăugat nişte personaje misterioase, un pic de suspans ireal, o prezenţă feminină de-o senzualitate atipică (des întâlnită în romanele autorului) şi nişte detalii stranii. În final,  toate acestea sunt amestecate imprevizibil pentru a rezulta un alt roman din colecția Haruki Murakami. Spre deosebire de alte cărţi ale autorului, În căutarea oii fantastice prezintă un personaj masculin aflat în plină criză emoţională care va fi scos din mediul său - metropola acoperită de zgârie-nori, agitaţie şi neoane - pentru a fi trimis într-un loc sălbatic şi mitic, ascuns tocmai în ţinuturile nordului îndepărtat al Japoniei.

Continue Reading
Rătăcită şi nemaiadunată

Vă era dor de comunism? De Zidul Berlinului care rupea în două o singură lume? De poveştile cavernoase, bolnăvicioase, acoperite în mister şi întuneric ale unui univers opac, din care poveştile ieşeau greu şi uneori distorsionate? Scriitoarea germană Katja Lange-Muller spune, în Oi înfuriate,  povestea Sojei, o femei născută de partea estică a lucrurilor. Găseşte curajul şi nebunia să fugă în Vest, unde întâlneşte un bărbat stricat, pierdut, pervers, în fine, cu toate calităţile necesare pentru a deveni etrem de dezirabile pentru o femeie la rândul ei dezechilibrată şi neregăsită.

Continue Reading
O nație șchioapă. Dar fudulă!

Pe coperta acestei cărți a istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel?, primele cuvinte formează o propoziție foarte simplă: „Prezentul este opera trecutului. Nici că se putea spune ceva mai potrivit. În carte, asta face autorul, se uită la prezentul nostru cu ochelarii trecutului. Și așa cum un om își pune ochelarii ca să vadă mai bine, tot așa Lucian Boia își pune trecutul ca să vadă prezentul. Adică să vadă de ce suntem noi, românii, așa cum suntem și de ce România este altfel.

Continue Reading
Mihail Şişkin. Scrisori fără destinatar

„De ce scriu oamenii? Cât scriu, înseamnă că încă sunt vii. Odată ce ai citit rândurile acestea, moartea s-a tras înapoi. Pentru Saşa şi Volodia, moartea, timpul, distanţa, înţelegerea întâmplărilor, întunecimile războiului, pierderea familiei, ei înşişi capătă sens prin cuvinte. Scrisorile lor nu sunt îndreptate către destinatar, pentru a povesti, pentru a-şi aminti, ci către sine, pentru a-şi vedea rostul prin celălalt.

Continue Reading
Back to top