În 1968 – eram student şi cântăream mai puţin de jumătate din cât cântăresc acum – am găsit o carte proaspăt publicată în colecţia Aventura – aia cu un „a pe copertă, fără nici o ilustraţie. În aceeaşi colecţie apăruseră cu puţin timp înainte două traduceri ce mi se păruseră foarte interesante (în comparaţie cu cărţile publicate în mod obișnuit): Nevada, un western de Zane Gray, şi Arcaşul verde de Edgar Wallace. Aşa că am cumpărat imediat Astă seară, Marlowe. Nu auzisem până atunci de Raymond Chandler şi nu mă aşteptam la ceea ce aveam să găsesc între copertele de-un bleu ciel.
În dialogul deschis de Gabriel Liiceanu, Mircea Ivănescu pare, paradoxal, a se deschide în spatele măştii, a se retrage în spatele persiflării şi al ironiei din faţa unui public care speră, citind acest dialog, să cunoască omul şi nu masca. O biografie în dialog, Măştile lui M.I. - Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu părăseşte rigiditatea datelor biografice, aşezate cronologic, şi readuce omul care vorbeşte despre sine. Ceea ce riscă o astfel de cale de a pune pe hârtie o biografie este ca autorul să vorbească pentru sine, într-o recuperare a propriei biografii, şi nu pentru cititor. În afara unei modestii a celui care nu se identifică prin propria creaţie, Mircea Ivănescu se situează într-o atare indiferenţă şi o subminare a propriei personalităţi.
Născuţi în ţări frumoase, dar populate, egipteanul şi românul devin fraţi la supărare, apoi îşi „plagiază jignirile aduse conaţionalilor. Primitivi, ipocriţi, laşi, hoţi, mincinoşi, parşivi şi bârfitori sunt etichetele unei dezamăgiri globalizate. Aşa îşi vede confraţii unul dintre protagoniştii volumului Aş fi vrut să fiu egiptean, indiferent de numărul mare al străinilor civilizaţi dornici să-i laude ţara datorită moştenirii lăsate de faraoni. Aceleaşi cuvinte sunt rostite şi de românii supăraţi pe latura mai puţin cultă a patriei lor şi tot aceeaşi descriere am găsit-o şi într-un roman despre (auto)exilaţii cubanezi, scris de Zoe Valdes.
Dacă vă imaginați o țară mai îngrozitoare, mai absurdă, mai dureros de pierdută decît aceea în care trăiți deja, o faceți degeaba. Florin Irimia și-a imaginat-o în cartea O fereastră întunecată, amestecând fermecător imaginație personală laolaltă cu clișee născute din filmele de groază.
Dara Horn este una dintre cele mai valoroase tinere romanciere ale Americii. Licenţiatăla Harvardîn 2006, cu specializare în literatură comparată, ea a debutat fulminant în proză, în 2002, obţinând cu primele două romane un număr impresionant de premii de prestigiu şi, totodată, de recenzii elogioase în principalele cotidiane din America. De asemenea, nici traducerile n-au ocolit-o, opera ei fiind transpusă până acum în 12 limbi.
O săptămână în decembrie nu este tocmai tipul de roman pentru care a devenit celebru Sebastian Faulks. Romancierul englez, provenit dintr-o familie cu legături în înalta aristocraţie şi absolvent strălucit de Cambridge, are o îndelungată şi fertilă carieră în romanul istoric, specialitatea sa fiind Franţa secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea.
Se ia un bărbat de (aproape) treizeci de ani, proaspăt divorţat, însingurat într-o metropolă niponă, plictisit de toţi şi de toate, şi se trimite în căutarea imposibilului: oaia fantastică, vietatea în care şi-a pus toate speranţele un personaj ce dirija societatea din umbră, chiar şi de pe patul de moarte. S-au mai adăugat nişte personaje misterioase, un pic de suspans ireal, o prezenţă feminină de-o senzualitate atipică (des întâlnită în romanele autorului) şi nişte detalii stranii. În final, toate acestea sunt amestecate imprevizibil pentru a rezulta un alt roman din colecția Haruki Murakami. Spre deosebire de alte cărţi ale autorului, În căutarea oii fantastice prezintă un personaj masculin aflat în plină criză emoţională care va fi scos din mediul său - metropola acoperită de zgârie-nori, agitaţie şi neoane - pentru a fi trimis într-un loc sălbatic şi mitic, ascuns tocmai în ţinuturile nordului îndepărtat al Japoniei.
Căutarea vizibilului, receptivitatea pasivă, aşteptarea ca disponibilitate, vocaţia bilocaţiei, ieşirea din exterioritate se regăsesc în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, drept forme ale interogaţiei, ale comunicării şi ale poveştii ca singura modalitate de a rezolva criza limbajului.
Vă era dor de comunism? De Zidul Berlinului care rupea în două o singură lume? De poveştile cavernoase, bolnăvicioase, acoperite în mister şi întuneric ale unui univers opac, din care poveştile ieşeau greu şi uneori distorsionate? Scriitoarea germană Katja Lange-Muller spune, în Oi înfuriate, povestea Sojei, o femei născută de partea estică a lucrurilor. Găseşte curajul şi nebunia să fugă în Vest, unde întâlneşte un bărbat stricat, pierdut, pervers, în fine, cu toate calităţile necesare pentru a deveni etrem de dezirabile pentru o femeie la rândul ei dezechilibrată şi neregăsită.
Nici o tîmpenie comercial-mediatică nu merită să treacă fără să o transformăm în prilej de lecturi bune. Apocalipsa e din ce în ce mai prezentă în ficţiunea noastră de toate zilele, inclusiv aia ultra-de-consum. Pentru că, nu-i aşa, dacă tot vine sfîrşitul lumii, parcă cheltui mai cu spor. Aşadar:
Pe coperta acestei cărți a istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel?, primele cuvinte formează o propoziție foarte simplă: „Prezentul este opera trecutului. Nici că se putea spune ceva mai potrivit. În carte, asta face autorul, se uită la prezentul nostru cu ochelarii trecutului. Și așa cum un om își pune ochelarii ca să vadă mai bine, tot așa Lucian Boia își pune trecutul ca să vadă prezentul. Adică să vadă de ce suntem noi, românii, așa cum suntem și de ce România este altfel.
„De ce scriu oamenii? Cât scriu, înseamnă că încă sunt vii. Odată ce ai citit rândurile acestea, moartea s-a tras înapoi. Pentru Saşa şi Volodia, moartea, timpul, distanţa, înţelegerea întâmplărilor, întunecimile războiului, pierderea familiei, ei înşişi capătă sens prin cuvinte. Scrisorile lor nu sunt îndreptate către destinatar, pentru a povesti, pentru a-şi aminti, ci către sine, pentru a-şi vedea rostul prin celălalt.