În sudul Peninsulei Arabe se întinde Rub al-Khali („Ţinutul pustiu”), unul dintre cele mai mari deşerturi nisipoase din lume, o pustietate atît de înspăimîntătoare, încît pînă şi arabii o evită. Este zona în care, din 1945 pînă în 1950, a călătorit exploratorul şi scriitorul englez Wilfred Thesiger, într-o vreme cînd mare parte din această regiune încă nu fusese văzută de vreun european.

coperta1 (2)Cartea sa Nisipurile arabe (colecția Hexagon. Cartea de călătorie, la editura Polirom) istoriseşte extraordinarele călătorii prin „Ţinutul pustiu”, în care s-a aventurat împreună cu cîţiva beduini, adoptîndu-le obiceiurile şi traiul de zi cu zi, despre care T.E. Lawrence spunea că e „o moarte în viaţă”.

Nisipurile arabe este cronica unui trecut dispărut, un omagiu adus unui popor magnific, unor oameni care, în ciuda greutăţilor şi pericolelor, au făcut dovada unui curaj şi a unei loialităţi ieşite din comun. Vă dăruim un fragment în exclusivitate:

 

A doua zi dimineaţa, mergeam de trei ore când bin Kabina a exclamat brusc:

— Cine‑i ăla?

Am aruncat o privire înapoi şi am fost uşurat să văd că era doar un băieţel care se grăbea să ne ajungă din urmă. L‑am aşteptat. Era îmbrăcat într‑o cămaşă albă, avea acoperitoare pentru cap albă şi purta un pumnal. Avea puţin peste 1,20 metri înălţime şi părea să aibă cam unsprezece ani. După ce am făcut ceremonios schimb de veşti, s‑a oprit în faţa cămilelor noastre, a întins un braţ şi a spus:

— Nu vă puteţi continua drumul.

„La naiba, am făcut eu în sinea mea, chiar vom fi opriţi de copilul ăsta?” Ceilalţi aşteptau în tăcere. Băiatul a repetat:

— Nu vă puteţi continua drumul. Apoi, arătând spre nişte dune aflate la 8‑9 kilometri depărtare, a adăugat: Trebuie să veniţi la corturile mele. Voi ucide o cămilă pentru prânzul vostru. O să vă dau grăsime şi carne.

Noi am protestat, zicând că mai aveam mult de mers până la apusul soarelui, dar copilul a insistat. În cele din urmă însă, am cedat zicând:

— E foarte rău, dar ce mai pot să fac?

Apoi, pe când noi plecam mai departe, a întrebat:

— Aţi văzut o cămilă cenuşie bătrână, gestantă?

— Nu, a zis Ahmad. S‑a gândit o clipă şi a adăugat: Am trecut pe lângă urmele unei cămile tinere puţin mai în spate, iar înainte de asta pe lângă urmele a trei cămile, dar niciuna nu era gestantă.

— Cum arată urmele ei? a întrebat Sultan.

— Îşi răsuceşte piciorul din faţă un pic spre interior, a răspuns băiatul.

— Da! a exclamat bin Kabina. Nu vă aduceţi aminte că ne‑am intersectat cu urmele ei dincolo de peticul ăla de nisip deschis la culoare din ultima vale? Cămila urcase panta din dreapta noastră şi mâncase nişte qassis. Era chiar înainte să ajungem la tufişul de abal rupt.

Ceilalţi au încuviinţat că acelea trebuiau să fie urmele cămilei băiatului şi i‑au spus unde le poate găsi. Locul era cam la cinci kilometri depărtare. Am fost încă o dată uluit de puterea lor inconştientă de observaţie. Discutaseră în contradictoriu amănuntele unui recent omor din tribul Junuba, aparent neacordând atenţie împrejurimilor; şi totuşi, acum îşi aminteau fiecare urmă de cămilă pe lângă care am trecut.

— Cu voia lui Dumnezeu, o vei găsi uşor, a zis Sultan. Urmele pe care le‑am văzut noi erau proaspete, făcute după răsăritul soarelui.

Băiatul ne‑a mulţumit şi s‑a întors înapoi în josul văii. L‑am privit în timp ce se îndepărta de noi, cu hainele lui foarte albe pe fundalul nisipului roşu, iar Sultan a spus:

— Ahmad, îl ţii minte pe bătrânul Salih? A murit toamna trecută. Ăsta e fiul lui, bun băiat.

După două zile ne‑am ridicat tabăra pe vârful dunelor, la 60 de metri deasupra uedului Batha. Valea avea în jur de 10 kilometri lăţime şi era mărginită pe cealaltă latură de o fâşie îngustă de nisip. Dincolo de aceasta erau dealuri joase, închise la culoare, deasupra cărora se înălţa impunător lanţul sterp şi dezolant al munţilor Hajar. În ciuda ceţii, puteam să văd crestele lui Jabal Jaalan lângă coastă, la capătul estic al lanţului muntos. Am stabilit poziţia cu ajutorul busolei, în timp ce Sultan îmi arăta diversele sate, majoritatea înconjurate de palmieri, toate uşor vizibile pe şesul galben. I‑am strigat lui bin Kabina să vină să se uite, adăugând că zăream şi nişte tabere beduine, dar era ocupat să‑şi lege din nou pernuţele de pe şa şi mi‑a răspuns glumind:

— Ce treabă am eu cu beduinii ăia? Nu l‑au omorât pe tata.

M‑am dus la el, acolo unde se aşezase lângă foc, şi, cu ajutorul lui, am făcut o listă cu plantele pe care le văzusem. Ahmad şi Sultan mă aduseseră prin nisipuri până la uedul Batha, aşa cum promiseseră. Speram că acum nu vor insista să mergem direct înapoi prin deşert pentru a ne reîntâlni cu tovarăşii noştri de drum în uedul Halfain, ci că, mai întâi, mă vor duce spre vest, prin satele care se aflau printre dealurile de la poalele munţilor. Când le‑am propus asta, Ahmad a spus:

— Îţi vom arăta cât de mult vom putea din ţinut, dar de‑acum înainte nimeni nu trebuie să afle că eşti creştin.

Dimineaţa, Sultan m‑a prevenit când am pornit la drum:

— Când vom întâlni arabi, să nu zici nimic.

— Cine le vei spune că sunt? am întrebat eu.

— Depinde cine sunt, a răspuns el.

— Dă‑ţi ăla jos, a spus bin Kabina arătând spre ceasul meu de mână.

Mi l‑am vârât în interiorul cămăşii.

Pe când mergeam în susul văii, căreia aici i se spunea Batha Badiya, Sultan a arătat spre un sat pe jumătate îngropat în nisip de la poalele unei dune şi a zis:

— Cu timpul, nisipurile vor înghiţi valea asta. Cu puţini ani în urmă, satul ăsta era locuit.

Am trecut pe lângă câteva alte sate, dintre care două sau trei erau complet părăsite, iar altele doar parţial. Sultan a explicat că era din cauza secării aflaj‑elor, canalele subterane care asigurau apa pentru culturi. Aceste aflaj‑e au fost introduse, probabil, în Oman din Persia şi se fac prin săparea de puţuri din 10 în 10 metri şi unirea lor printr‑un tunel. Deoarece se întind adesea pe mulţi kilometri, e nevoie de pricepere pentru a obţine nivelul corect, lucrând la nimereală, fără instrumente. Puteam să văd unde traversau şesul câteva dintre ele; cursul fiecăruia era marcat de movilele de pământ excavat.

Încă mergeam pe jos când ne‑am întâlnit cu un grup de arabi, trei bărbaţi şi un băiat, toţi înarmaţi, care conduceau un şir de cămile încărcate. Ne‑am oprit şi am vorbit cu ei. Mă uitam cum ochii lor negri, de ţigani, ne cercetau cu atenţie, revenind de fiecare dată la mine, niciodată stăruind prea mult asupra mea, dar fără să le scape nimic. Unul dintre ei, un bărbat între două vârste cu o cicatrice pe obraz, l‑a întrebat pe Sultan:

— E din Balucistan?

— Da, a venit din Sur. Cumpără sclavi şi merge la Nazwa.

Patru perechi de ochi s‑au aţintit din nou fugar asupra mea. A fost prima dintre mai multe asemenea întâlniri şi de fiecare dată simţeam că ies groaznic de mult în evidenţă aşa cum stăteam acolo tăcut, dominându‑i cu înălţimea mea pe ceilalţi, în timp ce ei făceau schimb de veşti şi minutele se scurgeau lent. Totuşi, chiar şi atunci când aşteptam ca în orice moment identitatea mea să fie descoperită, îmi dădeam seama că, pentru mine, fascinaţia acestei călătorii consta nu în a vedea ţinutul, ci în a‑l vedea în aceste condiţii.

 

„Prin descrierea vieţii tradiţionale a beduinilor, Nisipurile arabe este probabil cea mai bună carte scrisă vreodată despre Arabia şi un tribut adus unei lumi pierdute acum pentru totdeauna.” (The Guardian)

 

Wilfred Thesiger (1910-2003), a fost un explorator şi scriitor britanic născut în Addis Abeba (Etiopia). În 1935 a intrat în Serviciul Politic din Sudan, iar la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial a fost detaşat în cadrul Armatei de Apărare Sudaneze. Mai tîrziu a servit în Etiopia, Siria şi, în cadrul Forţelor Speciale Aeriene, în Deşertul Libian. După război a călătorit în Peninsula Arabă, Kurdistan, Irak, Hindukush, Karakorum, Maroc, Etiopia, Kenya şi Tanganyika. Pentru realizările sale ca explorator i s-au decernat Founder’s Gold Medal (Royal Geographical Society), Lawrence of Arabia Medal (Royal Central Asian Society), Livingstone Gold Medal (Royal Scottish Geographical Society) şi Burton Memorial Medal (Royal Asiatic Society). A fost membru al Royal Society of Literature şi membru de onoare al Academiei Britanice. În 1995 a primit titlul de Cavaler. Foarte cunoscut pentru două cărţi de călătorie: Nisipurile arabe (1959), în care îşi povesteşte călătoriile prin Peninsula Arabă între 1945 şi 1950, descriind modul de viaţă pe cale de dispariţie al beduinilor, şi The Marsh Arabs (1964).